Putin tocmai a suferit o înfrângere teribilă. America o poate exploata acum
Preşedintele ales Donald Trump a condamnat cu fermitate utilizarea de către Ucraina a rachetelor cu rază lungă de acţiune împotriva ţintelor ruseşti. În interviul care a însoţit desemnarea sa drept Persoana Anului de către revista Time, el a declarat: „Nu sunt de acord absolut deloc cu trimiterea de rachete la sute de kilometri în Rusia. De ce facem asta?”
Obiecţiile lui Trump faţă de folosirea rachetelor ATACMS de către Ucraina reflectă opiniile aliaţilor săi din Congres şi ale consilierilor săi de politică externă. Mike Lee, senator de Utah, a avertizat că aprobarea atacurilor cu ATACMS de către preşedintele Joe Biden ar pregăti terenul pentru cel de-al Treilea Război Mondial, în timp ce fostul ambasador al SUA în Germania, Richard Grenell, a afirmat că Biden „lansează un război complet nou”, scrie Telegraph.
Trump, hotărât să ajungă la o soluţie negociată în Ucraina, pare să dorească să închidă uşa pretextelor pe care Rusia le-ar putea folosi pentru a evita participarea la discuţii.
Deşi opoziţia lui Trump faţă de utilizarea ATACMS este pe deplin aşteptată, aceasta are, de asemenea, falii. Întrucât Marea Britanie şi Franţa au aprobat atacuri cu rachete cu rază lungă de acţiune asupra ţintelor ruseşti, poziţia lui Trump slăbeşte cooperarea militară intra-NATO în războiul din Ucraina.
Chiar mai îngrijorător, declaraţia sa intră în strategia Rusiei de a utiliza ameninţările apocaliptice ca instrument de descurajare. Săptămâna trecută, ministrul adjunct de Externe rus Serghei Riabkov a declarat pentru CNN că Rusia este pregătită să utilizeze „mijloace militare chiar mai puternice” decât rachetele hipersonice Oreşnik în Ucraina. Ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a repetat acelaşi refren în interviul său cu Tucker Carlson.
Kremlinul vrea să ne facă să credem că dorinţa sa de escaladare o depăşeşte pe cea a Occidentului şi speră că noi vom clipi primii. Nu trebuie să cădem în această capcană, folosită adesea în negocierile cu Occidentul. Aderarea la principiul „păcii prin forţă” este cel mai eficient mod de a contrazice cacialmaua Moscovei şi de a obţine o pace justă în Ucraina.
Argumentele în favoarea unei abordări de tip „pace prin forţă” faţă de agresiunea rusă în Ucraina sunt susţinute de plierea repetată a liniilor roşii ale Rusiei. În iulie 2022, vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, a ameninţat Ucraina cu o „zi a judecăţii” dacă va îndrăzni să atace Crimeea ocupată de Rusia. Ucraina a dezvăluit fanfaronada lui Medvedev prin bombardarea podului Kerch din octombrie 2022 şi atacurile devastatoare asupra Flotei ruse din Marea Neagră. Aceste atacuri au împiedicat capacitatea Rusiei de a sabota exporturile agricole ucrainene, au forţat nave ruseşti cheie să acosteze la Novorossiisk şi au salvat nenumărate vieţi civile în Odesa şi Mikolaiv.
Deşi loviturile cu rachete ATACMS ale Ucrainei asupra teritoriului rusesc nu au avut un astfel de impact seismic, acestea au în continuare potenţialul de a provoca daune grave capacităţilor Rusiei. Având în vedere că incertitudinile cu privire la viitoarea asistenţă militară a SUA agravează avantajul Rusiei în ceea ce priveşte lanţul de aprovizionare cu muniţie şi proiectile de artilerie, atacurile cu ATACMS asupra depozitelor de arme din regiunile de frontieră precum Briansk au o valoare strategică. Atacurile Ucrainei asupra aerodromului Kursk de la sfârşitul lunii noiembrie ar putea încetini recucerirea regiunii ruse parţial ocupate, permiţând Kievului să utilizeze Kursk ca monedă de schimb teritorială în cadrul negocierilor de pace.
Posibilitatea ca forţele sale să se confrunte cu atacuri ale ATACMS l-ar putea face, de asemenea, pe liderul suprem nord-coreean Kim Jong-un să se gândească de două ori la desfăşurarea de trupe suplimentare la Kursk. În această conjunctură critică, Ucraina are nevoie urgentă de diluarea avantajelor Rusiei în ceea ce priveşte forţa de muncă şi materialul de război. Acest imperativ face din ATACMS un instrument integral la dispoziţia Ucrainei.
Minuscula capitulare a Rusiei în faţa ofensivei rapide a organizaţiei Hayat Tahrir al-Sham împotriva lui Bashar al-Assad ar trebui, de asemenea, să încurajeze Occidentul să rămână puternic.
După ce Assad s-a confruntat cu oprobriul pentru presupusul său rol în asasinarea fostului prim-ministru libanez Rafic Hariri în 2005, Siria a devenit piatra de temelie a strategiei Rusiei pentru Orientul Mijlociu. Baza navală a Rusiei din Tartus a fost un centru logistic integral pentru operaţiunile sale militare din Africa şi un simbol al statutului său de mare putere în Marea Mediterană.
Intervenţia militară decisivă a Rusiei în favoarea lui Assad în 2015 a întărit mândria publică faţă de puterea militară a Rusiei şi a consolidat poziţia acesteia ca o contrapondere la influenţa SUA în ţările în curs de dezvoltare. În plus, aceasta a demonstrat loialitatea Rusiei faţă de aliaţii aflaţi în criză şi i-a oferit un triumf în lupta sa globală împotriva democraţiei liberale.
În mai puţin de două săptămâni, Vladimir Putin a renunţat la punctul de sprijin al Rusiei în Orientul Mijlociu, a riscat facilităţi logistice esenţiale şi a sacrificat o componentă cheie a moştenirii sale în materie de politică externă. În afară de loviturile aeriene imprecise asupra ţintelor civile, Rusia nici măcar nu a dus o luptă semnificativă. Aceasta este o reamintire clară a limitelor capacităţilor materiale ale Rusiei şi exemplifică faptul că Kremlinul nu are muşcătura necesară pentru a-şi egala lătratul.
Planul lui Trump de a pune capăt războaielor care au distrus nenumărate vieţi în Ucraina şi Orientul Mijlociu este unul lăudabil. „Pacea prin forţă” este cel mai eficient mod de a-l transforma în realitate.
