Puteau vechii peruvieni să lichefieze rocile?

Să aruncăm o privire peste zidăria structurilor şi pereţilor megalitici din America de Sud, cum ar fi blocul de piatră cu 12 laturi din Cuzco, Peru, şi vom observa numaidecât că bucăţile din piatră din care este construit blocul se aliniază neaşteptat de bine – cu o precizie extremă.

Istoria "standard" afirma că incaşii, care au ocupat regiunea Peru-ului pe vremea sosirii conchistadorilor spanioli, au fost responsabili de ridicarea tuturor structurilor ce se află în regiune.

Rămâne însă un mister cum au putut incaşii reuşi să clădească, cu o exactitate dusă la extrem, structuri precum Saksaywaman, ce conţine pietre grele de până la 150 de tone - având încastrări şi îmbinări în coadă de rândunică, deşi nu aveau tehnologii necesare?

O asemenea construcţie, cu structuri extrem de rezistente la cutremure, este foarte greu de realizat chiar cu tehnologii moderne.

Explicaţia „standard” este aceea că incaşii au reuşit cumva să folosească metoda „încercărilor repetate” in procesul cioplirii rocilor cu uneltele lor de piatră. După ce (constructorii, n.trad.) ciopleau pietrele, apoi le ridicau şi vedeau dacă se potriveau. Dacă nu, le coborau şi continuau să le cioplească, apoi le ridicau din nou, ş.a.m.d.

Această metodă pare să fi fost cel mai probabil folosită în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, când conchistadorii şi misionarii i-au urmărit pe incaşi la lucru. Însă, în acel timp incaşii foloseau pietre de dimensiuni mult mai mici, iar operaţiunea nu cerea tipul de precizie cu care au fost create blocurile cu 12 unghiuri. Prin întrebuinţarea exclusivă a ciocanelor rotunde de piatră, pare realmente improbabilă modelarea unor blocuri atât de complexe, cu o îmbinare atât de fină. Aceasta, mai ales când avem de a face cu blocuri de 100 de tone!

Până şi cei care oferă astfel de explicaţii, precum arheologul Jean-Pierre Protzen, recunosc totuşi existenţa unor alte semne de întrebare, în special privind modul în care incaşii ar fi transportat (şi, apoi, ar fi ridicat şi coborât în mod repetat) aceşti mari monoliţi. Unele dintre cariere nu numai că se aflau la distanţe de până la 30 de km de şantiere, dar, în plus, se găseau şi în regiuni de munte.

Deplasarea stâncilor de dimensiuni mari nu este întotdeauna învăluită în mister – când cariera este mai înaltă decât şantierul, sau când nu avem o diferenţă simţitoare de altitudine, şi când există totodată mult spaţiu pentru ca numeroşi oameni să tragă (blocul, n.trad.), atunci chiar şi rocile enorme pot fi mutate. Să luăm, de pildă, Piatra Tunetului care constituie postamentul statuii Călăreţului de Aramă din Sankt Petersburg, Rusia. Cântărind masiv 1.500 de tone, Piatra Tunetului a fost tractată în 1768 prin folosirea exclusivă a forţei umane şi a ingeniozităţii inginereşti.

Însă, pentru o societate care avea la dispoziţie numai unelte primitive, în absenţa unei inginerii dezvoltate, cum se puteau transporta pietre de 100 de tone pe distanţe de 30 km, prin munţi?

Cel puţin, aceasta înseamnă, probabil, că oricine le-a construit se afla la un nivel cu mult mai avansat decât putem noi în prezent aprecia. Însă, ceea ce au afirmat spaniolii la vremea respectivă indică faptul că incaşii nu posedau capacitatea inginerească necesară.

Aşadar, acesta lucru poate însemna că altcineva a construit structurile.

De fapt, incaşii înşişi au recunoscut în faţa conchistadorilor că aceste construcţii existaseră cu mult înaintea lor, fiind ridicate de către un alt popor. Un subiect preferat al speculaţiilor în rândul incaşilor era, pare-se, încercarea de a descoperi modul în care cei din vechime construiseră, în realitate, zidurile, îmbinând pietrele cu atâta exactitate.

Din cărţile de istorie aflăm că Saksaywaman ar fi fost finalizat în anul 1508, însă, oamenii de numai câteva decenii mai târziu, cum ar fi Garcilaso de la Vega, care s-a născut în 1539 şi a crescut în zona Saksaywaman, a mărturisit că nu avea idee cum fuseseră construite zidurile. De asemenea, se pare, nici nu există vreo altă persoană care să ştie.

Este posibil ca incaşii să fi ridicat edificii peste structurile preexistente, iar cronicarii spanioli să fi greşit, crezând că incaşii înălţaseră toate structurile?

Oricum acest lucru nu face decât să adâncească misterul. În cazul în care constructorii au fost chiar mai vechi, atunci, conform înţelegerii istoriei actuale, ar fi trebuit ca civilizaţiile anterioare să fi avut cunoştinţe şi tehnologii încă şi mai inadecvate clădirii unor asemenea structuri

O civilizaţie străveche

Ne confruntăm astfel cu posibilitatea existenţei unei civilizaţii cu mult mai avansate decât cea a incaşilor, despre care, însă, nu cunoaştem mai nimic – decât că ar fi putut crea construcţii precum Saksaywaman.

Modul în care au fost transportate rocile încă se dovedeşte a fi o enigmă, la fel ca în cazul altor situri megalitice, cum ar fi Marea Piramidă de la Giseh. Deşi astăzi avem capacitatea de a transporta asemenea roci, şi de a le ridica de la sol, concepţiile noastre despre dezvoltarea tehnologică a popoarelor străvechi nu se pun întotdeauna de acord cu reuşitele (arhitectonice, n.trad.) despre care avem probe evidente în structurile discutate.

Există, cu toate acestea, câteva teorii despre maniera în care au fost modelate pietrele. Un număr de legende locale descriu o soluţie cunoscută de oamenii din vechime, obţinută din prepararea unor plante, care putea înmuia pietrele.

Cercetătorii, precum faimosul Percy Fawcett, au cules povestiri despre asemenea substanţe, la fel ca şi Hiram Bingham, care a (re)descoperit Machu Picchu. În plus, Jorge A. Lira, un preot catolic, a declarat în 1983 că fusese capabil să obţină din nou lichefierea pietrelor, însă nu şi resolidificarea lor.

În mod curios, semnele regăsite pe unele dintre pietrele de la Saksaywaman aduc cu cele regăsite în betonul nostru modern – un indiciu al turnării său al nivelării.

Deşi această idee rămâne la nivel speculativ, putem fi siguri că ciocanele de piatră, alături de procedeul ridicării şi coborârii în mod repetat nu au putut asigura precizia necesară pentru crearea sitului Saksaywaman. Asemenea structuri ne oferă şansa de a învăţa mai multe despre trecutul nostru şi de a realiza faptul că oamenii din vechime au fost, poate, cu mult mai evoluaţi decât putem noi aprecia.