Programul nuclear al Iranului: manevraţi-l cu grijă

Adresându-se reporterilor la cel de-al cincilea Forum pentru Democraţie din Bali, la doar două zile după alegerile prezidenţiale din SUA, Mahmoud Ahmadinejad a declarat: "programul nuclear al Iranului a fost politizat, iar litigiul ar trebui soluţionat prin discuţii directe între Iran şi Statele Unite ale Americii." Comentariile preşedintelui iranian au fost subliniate şi de Agenţia de ştiri a Republicii Islamice.

Ahmadinejad se va retrage la începutul lunii august 2013; atingerea unui acord care elimină atât sancţiunile economice cât şi ameninţările militare i-ar asigura o retragere istorică. Într-adevăr, o nouă rundă de discuţii cu Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) este programată în Teheran pentru mijlocul lunii decembrie. Cu toate acestea, Ahmadinejad s-ar putea să nu aibă suficientă influenţă internă şi încredere internaţională pentru a consolida un acord. De asemenea, nu există un consens în rândul adversarilor săi cu privire la modul în care ar trebui manevrate tensiunile cu Occidentul, chiar dacă parlamentarii, preşedintele şi conducătorul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, ar trebui cu toţi să semneze orice acord.

Lupte politice

Republica Islamică a fost supusă unor lupte politice de la începuturile sale, în 1979. Cele două mandate ale lui Ahmadinejad în biroul executiv au fost unele dintre cele mai turbulente. Mai întâi a avut loc o revoltă populistă împotriva realegerii sale, în iunie 2009. Apoi, suporterii din rândul clerului l-au abandonat, în urma unei acaparări a puterii prezidenţiale când Ahmadinejad a spus că sistemul teocratic iranian de guvernare, sau velayat-e Faqih, este ineficient şi trebuie înlăturat.

Adversarii din ramurile legislative şi judiciare ale guvernului iranian - conduse de doi fraţi, preşedintele parlamentului Ali Larijani şi şeful justiţiei Sadegh Larijani, dintr-o familie bine stabilită de ayatollahi - s-au răzbunat prin lovirea negocierilor lui Ahmadinejad cu AIEA. Ei au încarcerat şi mulţi dintre colaboratorii lui Ahmadinejad, pe baza acuzaţiilor de corupţie şi nesupunere faţă de Khamenei. Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice încearcă să-şi extindă autoritatea în detrimentul preşedinţiei şi legislativului. Dar militarizarea politicii a fost atacată de sistemul politic iranian.

Mai mult decât atât, s-ar putea ca Ahmadinejad să nu fie un conducător neajutorat, din moment ce a supravieţuit fiecărei provocări interne. Când a fost interogat în martie de către parlamentari, Ahmadinejad şi-a bătut joc de anchetatorii săi. De data aceasta, chiar şi cei mai duri critici ai preşedintelui, cum ar fi preşedintele Larijani şi liderul clerical din Teheran, ayatollahul Ahmad Jannati, au dat dovadă de precauţie în a se confrunta cu preşedintele. Într-adevăr, lăsând deoparte temporar rivalitatea lui cu Ahmadinejad, fostul preşedinte Akbar Hashemi Rafsanjani, ai cărui fiu şi fiică sunt acum în închisoarea Evin din Teheran pentru acuzaţia de instigare la rebeliune, şi-a reiterat apelul pentru negocieri directe şi o reluare a relaţiilor cu Statele Unite.

Publicul iranian pare şi el confuz cu privire la programul nuclear al naţiunii. Un sondaj recent efectuat de Universitatea din Maryland în Iran, cu 1110 respondenţi şi o marjă de eroare de 3 la sută, indică că 85 la sută sprijină un program nuclear civil, în timp ce doar 38 la sută susţin şi unul militar. Astfel de statistici au rămas destul de constante în ultimii ani, în ciuda înăspririi sancţiunilor economice care au devastat traiul iranienilor. Sondajele efectuate în luna iulie de agenţiile oficiale iraniene de ştiri sugerează că peste 60 la sută din iranieni ar accepta încetarea îmbogăţirii uraniului în schimbul unei ridicări a sancţiunilor şi a unei reîncorporări a ţării lor în comunitatea globală. La fel de important, mai puţin de o cincime dintre respondenţi au favorizat o confruntare militară cu Statele Unite ale Americii.

Nu este surprinzător că dorinţa cetăţenilor iranieni de a ajunge la rezoluţii diplomatice pentru a dezamorsa tensiunile cu Statele Unite, în special, şi cu Occidentul, în general, a devenit imperioasă, din moment ce sancţiunile economice au devenit mai expansive, mai bine executate şi foarte dureroase. Iranienii simt din plin greul acestor sancţiuni: inflaţia a atins o valoare medie de 24,9 la sută în ultimele 12 luni şi a urcat la 32 la sută recent; preţurile alimentelor de bază, cum ar fi pâinea, laptele, legumele, carnea şi uleiul de gătit, au crescut între 18 şi 146 la sută; costurile locuinţelor au crescut cu 20 la sută, similar cu costurile apei; chiar şi medicamente esenţiale sunt puţine. Aceste cheltuieli tot mai mari au condus la proteste stradale în luna octombrie, organizate de proprietari şi oameni de afaceri nemulţumiţi.

Iranul dispune de know-how-ul tehnologic şi capacitatea industrială pentru a-şi reconstrui programul nuclear.

Nu numai că politicienii trebuie să se ocupe de nemulţumirea crescândă a cetăţenilor iranieni de rând, ei sunt din ce în ce mai presaţi să găsească resurse pentru rezolvarea problemelor în creştere. Moneda Iranului, rialul, s-a depreciat cu peste 90 la sută faţă de dolarul SUA, începând din august, când exporturile de ţiţei şi gaze naturale au atins recordul minim, comprimând afluxul de valută străină. În noiembrie, comisia bugetară a Parlamentului a prezis un deficit de 740 trilioane de riali, mai mult de 60 miliarde de dolari, sau 45 la sută din bugetul ţării. Prin urmare, Iranul pur si simplu nu îşi poate permite o confruntare militară pe scară largă.

Iranul şi-a reluat programul său nuclear, iniţiat de ultimul Shah, după ce s-a confruntat cu un atac cu arme chimice de distrugere în masă din partea Irakului lui Saddam Hussein, în anii 1980. Liderii Iranului şi-au dat seama că energia nucleară poate oferi naţiunii o securitate absolută împotriva ameninţărilor externe. De asemenea, deţinerea de arme nucleare introduce ţara în categoria superputerilor. Liderii iranieni tânjesc ca naţiunea lor să aibă din nou o importanţă mondială, când vine vorba despre dorinţa lor de a remodela ordinea globală.

În mod similar, distribuirea de tehnologie nucleară ar oferi Teheranului influenţă în rândul unor potenţiali beneficiari în curs de dezvoltare. Aceasta ar da Iranului mai multă influenţă în interacţiunile cu Statele Unite şi alte puteri mondiale. Cu toate acestea, factorii de decizie din Teheran nu s-au grăbit spre putere nucleară – ei avansează cu prudenţa caracteristică persană.

Noi căi

În luna ianuarie, în timp ce depunea mărturie la Congresul SUA, directorul Serviciilor Secrete Naţionale James Clapper a făcut o observaţie foarte pertinentă: "liderii iranieni iau în considerare, fără îndoială, securitatea, prestigiul şi influenţa Iranului, precum şi mediul politic şi de securitate internaţional, atunci când iau decizii cu privire la programul lor nuclear. "

Într-adevăr, Conducătorul Suprem Khamenei, preşedintele Ahmadinejad, preşedintele Ali Larijani, şeful justiţiei Sadegh Larijani, fostul preşedinte Rafsanjani şi chiar politicieni din opoziţie, cum ar fi fostul preşedinte Mohammed Khatami şi fostul prim-ministru Mir Moussavi Hossein, găsesc un numitor comun atunci când vine vorba de securitatea, prestigiul şi influenţa Iranului. Lor li se alătură marea majoritate a iranienilor în privinţa acestor chestiuni, aceştia preţuind istoria şi civilizaţia lungă şi stimată a naţiunii lor, care o precede pe cea a societăţilor occidentale cu multe secole.

Sancţiunile şi ameninţările occidentale nu au descurajat Teheranul, care susţine că tehnologia nucleară are exclusiv scopuri paşnice, aşa cum este permis de Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Deci, poate că atitudinea dură a publicului favorizează concesiile care i-au convins pe liderii Iranului să recunoască că au indus în eroare AIEA cu privire la ultimele lor progrese nucleare, să încetinească ritmul de îmbogăţire, şi să înceapă transformarea uraniului îmbogăţit într-un praf, care nu poate fi folosit în arme.

Da, Statele Unite ale Americii îşi pot continua atacurile cibernetice, asasinatele şi hărţuielile economice cu Iranul, ba chiar bombarda instalaţiile nucleare ale Iranului. Dar guvernul iranian are acum atât know-how-ul tehnologic cât şi capacitatea industrială pentru a-şi reconstrui programul său nuclear. Răsturnarea ayatollahilor ar elimina cu siguranţă ameninţarea militaristă pe care o reprezintă pentru lume şi trebuie să rămână o opţiune. Dar americanii, obosiţi de război, nu sunt în favoarea unei conflagraţii pe scară largă cu Iranul, cum nu sunt nici europenii, iar Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi administraţiile iraniene cunosc bine acest lucru. Deci, cel puţin pentru moment, Statele Unite ale Americii continuă cu negocierile şi sancţiunile.

Cu toate acestea, succesul necesită mai mult decât forţarea liderilor iranieni în a-şi vedea naţiunea cum se prăbuşeşte sub sancţiuni şi a se teme de posibilitatea că unele acţiuni militare i-ar incapacita. Trebuie în primul rând satisfăcut sentimentul iranienilor de mândrie naţională, prin a-i face să ajungă la concluzia că renunţarea la opţiunea armelor nucleare nu constituie o înclinare după bunul plac al puterilor străine, ci o redeschidere a căii spre prosperitate economică. Doar atunci va fi atins un acord de durată.

Jamsheed K. Choksy este profesor de Studii Iraniene la Universitatea din Indiana, unde a servit ca director de Studii din Orientul Mijlociu. El este, de asemenea, un membru al Consiliului Naţional Umanist al US Naţional Endowment for the Humanities. Carol E.B. Choksy este lector adjunct în Informatică la Universitatea din Indiana. Şi ea este director executiv al IRAD Strategic Consulting Inc. Această analiză reflectă propriile lor opinii. Cu permisiune yaleglobal Online. Copyright © 2012, Centrul Yale pentru Studiul Globalizării, Universitatea Yale.

Epoch Times publică în 35 de ţări şi în 19 limbi. Abonaţi-vă la newsletter-ul nostru electronic.