Prima versiune românească a „Scrisorilor” lui Niccolò Machiavelli

Numele lui Niccolò Machiavelli este pomenit, de peste jumătate de mileniu, atât de diplomaţi şi politicieni cât şi în studiile şi cărţile de analiză a politicii şi a relaţiilor între state.

Machiavelli a fost, deopotrivă, adorat şi contestat şi există numeroase cărţi care îi interpretează opera. Din păcate, de cele mai multe ori, ideile i-au fost răstălmăcite de cei care au căutat, prin el, să-şi găsească justificări, să-şi motiveze sau să-şi întemeieze o acţiune, adesea chiar împotriva mersului firesc al lucrurilor, al istoriei. De aici şi trimiterea repetată, uneori fără scrupule, la celebrul florentin, în situaţii dintre cele mai contradictorii, făcută de politicieni de toate nuanţele. Scoase din context, ideile sale au putut fi folosite la orice şi de oricine; de Mussolini şi Stalin, sau de spirite mari şi profunde ca Montesquieu şi Rousseau ori de mari oameni politici de acţiune ca Richelieu şi Napoleon, Metternich şi Bismarck, în perioade de ample schimbări politice, scrie Gh. Lencan-Stoica în Prefaţa la Principele.

În cunoscuta colecţie bilingvă „Biblioteca Italiană” a editurii Humanitas a apărut un volum-eveniment: prima versiune românească a scrisorilor lui Niccolò Machiavelli. Volumul, apărut în colecţia Biblioteca Italiană, în traducerea şi îngrijirea Smarandei Bratu Elian, cu o prefaţă de Rinaldo Rinaldi, va fi lansat la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în cadrul primei seri italiene din acest an, luni, 16 ianuarie, ora 19.00. La eveniment vor vorbi Ion Goian, Ioan Stanomir şi Smaranda Bratu Elian.

Este vorba, spune Smaranda Bratu Elian, de 87 de scrisori, adică, de „celebrele scrisori care, în vremea lui, s-ar fi numit familiares, adică scrisori particulare – chiar şi atunci când sunt adresate unor persoane oficiale”.

„Există trei teme mari: analiza evenimentelor politice în curs; probleme şi fapte din viaţa cotidiană; intervenţii făcute sau sugerate (la noi s-ar spune „pile”) pentru ajutarea unor cunoscuţi. Toate au în comun precizia şi vioiciunea exprimării, atenţia acordată neabătut realităţii factuale şi, de cele mai multe ori, o împletire de registre stilistice care dezvăluie unitatea de fond a gândirii lui.

Analizele politice, suscitate îndeobşte de interlocutori, scot la iveală, pe lângă logica necruţătoare, echidistanţa şi concreteţea din tratate, care fac ca teoria politică a Secretarului florentin să semene cu jocul de şah, o seamă din temele care alcătuiesc miezul tare al doctrinei sale politice: raportul esenţial dintre virtù şi fortuna, dintre firea omului şi specificul vremurilor, conflictualitatea ca dat primar şi inconturnabil al politicii la orice nivel etc. Dar în primul rând ele ilustrează dramatismul situaţiei politice, italiene şi internaţionale, în care se naşte şi care determină gândirea sa politică: criza sistemului politic italian, particularist, policentric şi insuficient pregătit militar, confruntat cu agresivitatea marilor puteri europene.

Cea de-a treia categorie, a scrisorilor prin care îşi roagă prietenii să intervină cu relaţii şi servicii în favoarea altor prieteni sau rude, sau se oferă să mijlocească tranzacţii matrimoniale, au şi ele câteva caracteristici demne de amintit: una ar fi că asemenea „pile” Machiavelli nu le pune niciodată pentru sine; alta, că cerând sau propunând un anume serviciu, nu-l exprimă la modul general, ci trasează o anume strategie pe care interlocutorul este sfătuit s-o urmeze, o strategie care îmbină condiţiile date cu psihologia personajelor implicate. Dar mai interesant, cred, pentru noi astăzi este să constatăm că sistemul relaţiilor personale şi al cointeresării materiale pentru obţinerea unor avantaje pare a fi nemuritor şi să cugetăm cât de legată este antropologia, mai degrabă sumbră, pe care Secretarul florentin îşi construia teoria politică, de experienţa directă a vieţii, la verità effettuale, de atunci şi de oricând.

Problemele şi faptele din viaţa cotidiană cuprind un spectru larg, de la afaceri de familie, la comentarea unor întâmplări hazlii, proprii sau ale prietenilor, confesiuni şi sfaturi amoroase, mărturii despre propriile ocupaţii şi scrieri etc. Caracteristice tuturor acestora sunt acurateţea observaţiilor, detaşarea ironică şi, paradoxal poate, o pudoare înaltă: deoarece dacă Machiavelli se amuză să relateze pe şleau întâmplări la limita obscenităţii, este nespus de rezervat şi frust cu privire la propria nefericire (episodul încarcerării, torturii etc.).

[...] Unii dintre nenumăraţii cercetători care s-au dedicat studiului acestui mare personaj, recunoscut drept părinte incontestabil al teoriei politice moderne, şi care s-au aplecat, desigur, şi asupra acestor scrisori, le-au considerat cel mai frumos epistolar al Renaşterii. Nu ştiu dacă un asemenea calificativ, chiar adevărat fiind, ar fi relevant. Relevant este însă, cu siguranţă, că acest epistolar oferă o imagine extrem de vie a lumii din vremea secretarului florentin, atât la nivelul marii politici, cât şi la nivelul vieţii cotidiene, şi încă şi mai mult o imagine deplină asupra omului care era Machiavelli”, explică Smaranda Bratu Elian.

„Scrisorile particulare ale secretarului florentin sunt strâns împletite cu restul operei sale, cu registrul comic al teatrului şi al multora dintre poeme, dar şi cu grandioasele generalizări istorice şi antropologice din capodoperele sale Principele şi Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius. Această primă ediţie românească a corespondenţei private a lui Machiavelli o dovedeşte din plin, confirmând extraordinara unitate a scrierilor lui, farmecul nepieritor şi actualitatea provocatoare a teoriei sale politice”, constată Rinaldo Rinaldi.