Planeta Micului Prinţ
A fost odată un Mic Prinţ care avea în grijă o mică planetă (e vorba, după cum ştim cu toţii, de Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupery). Trebuia el să fie foarte disciplinat şi să cureţe atent, în fiecare dimineaţă, planeta de tulpinile de baobabi care creşteau, căci dacă i-ar fi lăsat să crească mari ei ar fi devenit uriaşi şi ar fi făcut micuţa planetă să explodeze. Trebuia să aibă grijă de planeta sa aşa cum avea grijă de el însuşi, altfel nu ar fi fost posibil să-şi ducă viaţa.
Poate că şi noi, dacă ne-am iubi Pământul mai mult l-am trata ca pe propria gradină de acasă. Nu i-am mai otrăvi apele şi aerul, nu i-am mai reteza atât de mult copacii. De fapt ne-am iubi mai mult pe noi înşine.
A fost Ziua Pământului pe 22 aprilie.
Bineînţeles, am petrecut. Fie că a fost vorba de plantare de copaci în mai multe oraşe, fie că s-a mers mai mult “eco” adică pe bicicletă, sau am participat la tot felul de activităţi sub devize militante precum „Un Pământ curat, o Viaţă sănătoasă!", fie că am cântat, dansat, băut sau în orice mod ne-am fi arătat interesul sau îngrijorarea pentru soarta planetei, am făcut-o tot pentru noi, demonstrativ, să ne simţim un pic mai bine, să fim un pic mai mândri de noi. Ceea ce nu-i chiar rău pentru că măcar nu am fost cu totul pasivi. Măcar că n-am participat la nimic şi am stat pe facebook, tot am dat share unor fotografii splendide înfăţişând locuri tot atât de splendide de pe Pământ.
Măcar ne-am amintit pe ce planetă frumoasă locuim. Nu e ca planeta Micului Prinţ, strâmtă şi sărăcăcioasă, iar, dacă Micul Prinţ nu i-ar fi smuls baobabii aceasta ar fi asistat neputincioasă la propria ei moarte. Planeta noastră se poate apăra şi regenera singură. Doar că din păcate, noi, cei care ar fi trebuit s-o protejăm, să fim Micii ei Prinţi recunoscători că ea ne găzduieşte şi ne hrăneşte, noi ne purtam mai degrabă ca nişte baobabi care o consumă egoist doar pentru propria lor existenţă.
Nu trebuie neapărat să-ţi propui proiecte savante prin care sa salvezi pădurea ecuatorială (deşi n-ar fi rau nici aşa) sau să construieşti câmpuri eoliene, când vezi că nu te poţi bucura de verdele micii păduri de la marginea oraşului tău care e tratată ca o ladă de gunoi, că nu te poţi plimba pe malul lacului sau al gârlei fara să meditezi sinistru, inspirat de apa infestata de urmele reziduale ale “civilizaţiei”.
Mă şi gândesc, că dacă tot există o zi a Pământului, de ce nu ar primi el un cadou cu adevărat remarcabil din partea noastră? Cum ar fi fost dacă guvernele ar fi anunţat nişte legi uimitoare prin care să garanteze nişte drepturi ale Pământului? De fapt, mai bine zis, nişte limite impuse nouă şi firii noastre nesăţioase. Şi asta nu pentru că ea, Mama noastră Pământ ar fi avut nevoie de garanţiile noastre ca să trăiască, ci pentru că noi avem nevoie să ni se reamintească ca nu avem drept de viaţă şi de moarte oricând şi oricum pe planeta ai cărei locuitori vremelnici suntem.
Există situaţii când e prea târziu să mai fluturi eticheta “eco”. Există ţări unde aerul e dens şi irespirabil, unde apele nu sunt bune nici ca apă menajeră, unde locuitorii au epuizat deja resursele solului , sacrificând speranţa de viaţă a generaţiilor următoare. Dar există şi ţări care, de zeci de ani au început să înţeleagă pericolele. Acolo situaţia e mai stabilă şi media lor de viaţă este mai mare. Au înţeles că lăcomia şi urmărirea intereselor imediate cu orice preţ vor ricoşa fatal spre propria lor viaţă, făcându-i să plătească un preţ mult prea mare.
Căci şi noi suntem, fiecare dintre noi, o planetă, unică şi irepetabilă în care tot noi ne suntem Micul nostru Prinţ sau baobabul cel rău, exact în aceeaşi măsură în care putem fi de partea bună sau de partea rea a planetei mai mari pe care locuim.
Au înţeles că “baobabii” trebuie înlăturaţi la timp. Asemenea deprinderilor rele în primii ani de viaţă. Şi cum toate lucrurile sunt în legătură “trofică” unele cu altele, cultivarea bunelor deprinderi este o condiţie pentru o atitudine generoasă şi compasiva pentru tot ceea ce ne înconjoară, cu atât mai mult pentru mediul care ne asigură viaţa.
“Pe planeta Micului Prinţ existau, ca pe toate planetele”, ne asigură Antoine de Saint-Exupery, “ierburi bune şi buruieni”. Pentru că existau seminţe bune şi seminţe rele. Când e vorba de o bălărie trebuie să o smulgi imediat, încă de când e mică. Aşa e şi cu caracterul. Şi el depinde de seminţele care i se plantează, şi el devine puternic dacă putem să ne descotorosim la timp de deprinderile rele, care, odată consolidate în timp, ne vor distruge.
Căci şi noi suntem, fiecare dintre noi, o planetă, unică şi irepetabilă în care tot noi ne suntem Micul nostru Prinţ sau baobabul cel rău, exact în aceeaşi măsură în care putem fi de partea bună sau de partea rea a planetei mai mari pe care locuim.
Astfel vom ajunge să înţelegem fie că lucrurile importante sunt invizibile pentru ochi şi nu le poţi vedea decât cu inima, fie ajungem să ne întrebăm “cât ne mai rabdă Pământul”?
Ziua planetei noastre poate fi în fiecare zi dacă vom şti să cultivăm plantele bune de pe planeta inimii noastre. Ziua noastră poate fi în fiecare zi şi va fi cu atât mai frumoasă când soarele ne va zâmbi reflectat de verdele renăscut al pădurilor şi limpezimea pură a apelor.
