Originile Lunii — Partea a II-a

Pe 20 iulie 1969, la doar câteva momente după ce cosmonauţii de pe Apollo 11 citeau primele date strânse de pe Lună, NASA înregistra primele mişcări seismice ale satelitului. Deşi mişcările seismice erau slabe, oamenii de ştiinţă s-au întrebat dacă rezultatele citirilor nu erau oare cauzate de căderea satelitului rusesc fără echipaj "Luna 15”, plasat recent pe o orbită în jurul Lunii, în ceea ce a fost numit în grabă "Marea Crizei”. Dar dincolo de natura acestui impact, ceea ce a captivat cel mai mult atenţia echipelor de investigaţie era activitatea continuă descoperită în lumea lunară.

Recent, mulţi cercetători au petrecut mii de ore, interpretând activitatea seismografică înregistrată în timpul misiunilor lunare Apollo 11 şi 16. În această serie de misiuni, cosmonauţii au folosit instrumente care - până la deconectarea lor în 1977 - au transmis către Pământ o cantitate însemnată de informaţii.

Potrivit cercetătorului Yosio Nakamura — geofizician la Universitatea din Texas, care studiază în prezent acest fenomen — pe Lună există o activitate seismică de mică intensitate, cu centrul situat la aproximativ 1.000km de suprafaţă Lunii.

Catherine L. Johnson, geofizician la Institutul de Oceanografie Scripps, observă că adâncimea la care au loc neobişnuitele activităţi seismice este mult mai mare decât adâncimea la care se manifestă fenomenele similare pe Pământ. În plus, aceste mici cutremure de pe Lună au loc de câteva ori pe zi, majoritatea înregistrându-se pe partea vizibilă a Lunii. Acesta ar fi un exemplu în plus într-o listă a asimetriilor curioase şi în continuă creştere, pe care le deţine satelitul nostru.

Clive R. Neal, profesor de inginerie civilă şi ştiinţe geologie la Universitatea din Notre Dame, a cercetat de asemenea datele furnizate de programul Apollo. Între 1972 şi 1977 el a constatat apariţia a 28 de unde seismice puternice (5,5 grade pe scara Richter) la o adâncime superficială, care au făcut Luna să tremure mai bine de 10 minute, comparativ cu cutremurele de pe planeta noastră, unde astfel de vibraţii nu durează mai mult de o jumătate de minut. În plus, el a descoperit că Luna face zgomot.

"Luna sună precum un clopot”, observă Neal într-un raport NASA din 2006. Acest fenomen corelat cu rezultatele multor cercetări arată faptul, că Luna noastră este posibil să nu aibă structura specifică unei mase solide de rocă, ci ar putea fi un planetoid gol în interior.

Teorii neverosimile

Unele dintre misterele lunii ar putea fi dezvăluite, dacă ştiinţa i-ar putea confirma originile. Dacă, într-un anume fel, am putea cerceta istoria Lunii, acest comportament al ei, inexplicabil acum, ar putea treptat căpăta sens. Dintre cele mai populare trei sau patru teorii ale secolului trecut, cea care s-a bucurat de cea mai largă susţinere este ipoteza unei ciocniri lente. Aceasta descrie formarea unui satelit din fragmentele expulzate de o planetă mai mică în urma coliziunii cu Pământul.

Pentru a simula dinamica acestui impact, laboratoarele folosesc super-calculatoare capabile să recreeze grafica, împreună cu milioane de variabile posibile. Potrivit calculelor, Luna s-ar fi putut forma doar dacă un corp de o anumită mărime s-ar fi ciocnit cu Pământul la un anumit unghi, eliberând materie capabilă a se aduna undeva în spaţiu, în loc să cadă pe Pământ. Acest lucru ar necesita, printre alte variabile, ca obiectul ce a cauzat impactul să nu se fi pulverizat, şi, să fi lovit Pământul la o viteză de numai 15km pe secundă.

Deşi oamenii de ştiinţă au pus la punct o cale de a recrea acest scenariu complicat, există în continuare o mare varietate de caracteristici ale Lunii care sfidează explicaţiile.

Lumini lunare ce strălucesc

În timp ce unii îşi imaginează că micile lumini văzute pe Lună sunt dovezi ale vieţii extraterestre, s-a constatat că majoritatea aparţin unui nor de particule de praf magnetizat ce apare pe suprafaţa lunară sub formă de puncte strălucitoare. Aceste lumini, cunoscute sub numele de fenomene lunare tranzitorii (LTP), au fost observate timp de secole. Această furtună magnetică — fenomen de mare interes în perioada programului Apollo — a fost văzută din nou la sfârşitul anului 2005.

Folosind "Lunar Ejecta and Meteorites Experiment (LEAM)” — un aparat instalat în 1972 de astronauţii de pe Apollo 17 pe Lună pentru a observa praful lăsat în urmă de meteoriţii de dimensiuni mici care se lovesc de suprafaţă acesteia — cercetătorii au examinat date cu o vechime de peste 30 de ani, pentru a descoperi cauzele ce stau la baza LTP.

"Spre surprinderea tuturor, LEAM a observat un număr mare de particule în fiecare dimineaţă, majoritatea venind din direcţiile est sau vest şi mai puţin de deasupra sau dedesubt. Majoritatea aveau viteze sub cele aşteptate de Lunar Ejecta”, a spus Gary Olhoeft, profesor de geofizică la "Colorado School of Mines” din Golden, într-un raport NASA.

Cercetătorii au constatat că, la câteva ore după fiecare răsărit de Soare temperatura experimentului se apropia de 200 de grade Fahrenheit, iar LEAM trebuia închis pentru a se evita supraîncălzirea. Oamenii de ştiinţă rămân în continuare confuzi, în legătură cu ce anume ar putea crea un astfel de fenomen ciudat în fiecare zi.

O Lună fabricată

În anii ’60, Mijail Vasin şi Alexander Sherbavok, de la Academia Sovietică de Ştiinţe, au interpretat aceste date ciudate şi au conceput o teorie care ar putea arunca lumină asupra acestei enigme a Lunii.

Aceasta sugerează faptul că satelitul nostru nu urmează legile altor corpuri cosmice normale, deoarece nu a fost format în urma unor procese naturale. În schimb, echipa sovietică pretinde, că Luna este un glob fabricat. În timp ce unii iau această idee în derâdere, numeroase date şi rapoarte provenite de la NASA i-au făcut pe mulţi să ia în considerare ipoteza unei Luni artificiale. Conform celor scoase în evidenţă în Partea I a acestui articol, Luna prezintă caracteristici rare şi fenomene stranii, neregăsite la alte corpuri cereşti. De exemplu, existenţa craterelor de mică adâncime sugerează faptul că Luna este realizată dintr-un material extrem de dur; densitatea Lunii este atât de mică, încât ar putea pluti pe suprafaţa apei; este un satelit foarte mare pentru o planetă relativ mică; are de asemenea o orbită aproape perfect circulară iar acceleraţia gravitaţională nu este constantă pe toată suprafaţa ei.

Scepticii desigur consideră ideea potrivit căreia anticii ar fi putut dezvolta tehnologia necesară construirii unui astfel de colos luminos, ca fiind pur si simplu ridicolă. Dar dacă privim realizările şi proiectele oamenilor din zilele noastre, poate că această idee n-ar mai părea atât de nebunească. Cunoscutul astronom Carl Sagan a spus odată, că doar cu o simplă urmă de picior pe Lună şi pe Marte, omul a început deja să schimbe faţa celorlalte lumi. Desigur, impactul din zilele noastre se întinde mult peste o simplă urmă de picior, deoarece Luna este considerată chiar o posibilă sursă de energie. Acest proiect presupune amplasarea de panouri solare imense pe suprafaţa satelitului nostru, energia generată urmând a fi transmisă către Pământ, prin intermediul microundelor.

Presupunând că o astfel de societate avea tehnologia necesară, ce motive ar fi avut să creeze o Lună? Unii spun, că fără acest satelit, viaţa pe Pământ ar fi prea haotică. Fără "ancora noastră gravitaţională”, planeta noastră instabilă ar fi o lume cu zile de 6 ore, cu ierni insuportabile şi veri infernale. În timp ce astronomii observă că Luna se îndepărtează de Pământ cu câţiva centimetri pe an, unii cercetători au început chiar să schiţeze idei pentru menţinerea stabilităţii noastre planetare. Alexander Eivian de la Universitatea din Iowa a sugerat răpirea Lunii lui Jupiter, Europa şi plasarea ei pe o orbită în jurul planetei noastre. Se presupune că acest satelit este suficient de mare pentru îndeplini o astfel de misiune.

Reflectând la manipularea corpurilor din sistemul nostru solar, vedem un exemplu clar al influenţei pe care omul este capabil să o exercite în spaţiu peste câţiva ani. Toate acestea ne fac să luăm în calcul posibilitatea ca o civilizaţie ca a noastră — cu o vechime de câteva mii de ani — să fi avut capacitatea de a lansa în înălţimile firmamentului o "mare lampă cosmică.”