O nouă speranţă pentru Africa

O conducere africană tânără şi hotărâtă se ridică, în ciuda multor provocări

Este Africa în ascensiune? Judecând după emoţiile şi optimismul tinerilor lideri de afaceri şi pionerilor politici de pe continent, care s-au adunat pentru Forumul Economic Mondial (WEF) despre Africa la începutul acestei luni, răspunsul este un "da" hotărât. Reţeaua Africană de Conducere - co-fondată de absolvenţii Stanford Fred Swaniker, acum director executiv al African Leadership Academy, şi Achankeng Leke, director de operaţiuni Nigeriene al McKinsey - este emblematică pentru o nouă generaţie de lideri plini de încredere când vine vorba de dezvoltarea Africii. Ei fac parte din elita ale cărei idei au modelat discuţiile din Cape Town.

Există un nou discurs despre dezvoltarea Africii. Având în vedere summit-ul privind dezvoltarea durabilă Rio Plus 20, un summit sponsorizat de ONU ce a avut loc în luna iunie, mulţi lideri tineri doresc să înlocuiască Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului pentru 2015, definite în nordul global, cu Obiective de Dezvoltare Durabilă definite în sudul global. Apelul lor este de a înlocui o eră de împrumuturi şi ajutoare cu una de investiţii şi comerţ prin Unlocking Africa's Talent - tema WEF pentru reuniunea de la Cape Town.

Optimismul cu privire la perspectivele Africii nu este nou. Cu cincisprezece ani în urmă, vicepreşedintele sud-african de atunci Thabo Mbeki a prevestit o renaştere africană. S-a dovedit că el era un vizionar. Ajutate de un boom susţinut al preţurilor mărfurilor la nivel mondial şi izolate de cea mai grea criză financiară globală prin niveluri scăzute de datorii, cel puţin în comparaţie cu Statele Unite şi o mare parte din Europa, multe economii africane sunt înfloritoare. Africa Monitor a indicat luna trecută că Africa de Sud, Nigeria, Angola, Ghana şi Etiopia au economii cu o creştere rapidă. Din economiile cu cea mai rapidă dezvoltare din lume, cinci din top 12 şi 11 din top 20 sunt acum în Africa.

Ruanda, cel mai bine cunoscută pentru genocidul a un milion de oameni cu mai puţin de două decenii în urmă, este acum liniştită şi înfloritoare, cu o rata estimată de creştere a PIB-ului pentru 2013 de 7,8 la sută şi un obiectiv anunţat de a elimina dependenţa de ajutorul extern. Potrivit raportului 2013 Doing Business al Băncii Mondiale, Ruanda este cea de-a doua naţiune din lume în care situaţia s-a îmbunătăţit din 2005, prima poziţie din punct de vedere al îmbunătăţirii fiind ocupată de Africa sub-sahariană.

Descoperirile recente de mari cantităţi de gaze naturale în Mozambic promit să crească PIB-ul ţării respective cu un factor de 10 în următorul deceniu. Fondurile speculative au investit chiar şi în Zimbabwe - până la punctul în care directorul de investiţii David Stevenson s-a întrebat în Moneyweek în 2010 dacă ţara va fi "următoarea forţă emergentă de piaţă."

Într-o epocă de transformări financiare şi colapsuri, suntem obligaţi să ne întrebăm cât de mult din acest entuziasm privind Africa este iluzie. PIB-ul mondial, volumul schimburilor comerciale sau de investiţii nu prezintă continentul ca având un impact prea mare, iar 18 din clasamentul celor mai sărace 20 de ţări din lume sunt încă în Africa, celelalte două fiind Afganistanul sfâşiat de război şi Haitiul devastat de cutremur.

Situaţia din Africa ar putea fi chiar mai rea decât sugerează statisticile. După cum a fost menţionat de co-preşedintele WEF şi filantropul Mo Ibrahim, născut în Sudanul de Sud, educat în Marea Britanie şi persoana care a înfiinţat firma de telecomunicaţii Celtel, nu există date fiabile privind sărăcia pentru multe dintre ţările sărace din Africa. Ca să nu mai vorbim de efectele conflictelor civile care au afectat Africa de Nord şi de Vest. Cel puţin 50 000 de oameni au murit în catastrofa continuă din Libia post-Gaddafi. Egiptul, a cărui industrie turistică a fost distrusă şi a cărui infrastructură s-a prăbuşit, s-ar putea să intre în rândul statelor cu probleme. Somalia şi Mali nu se situează nici ele departe.

S-a vorbit mult la WEF despre reducerea sărăciei şi inegalităţii, adesea rostite aproape ca un singur cuvânt. Este mai mult decât evident că cele două sunt prea uşor asociate. China a scos milioane de oameni din sărăcie în ultimii zeci de ani, dar inegalitatea de acolo a crescut dramatic. Africa de Sud a absorbit şi ea o parte din ratele înalte ale sărăciei după tranziţia din 1994, dar coeficientul Gini, o măsură standard a inegalităţii, rămâne neschimbat şi are una din cele mai înalte valori dintre ţările pentru care sunt disponibile date. Există şi contraexemple, Brazilia lui Lula fiind o ţară în care sărăcia şi inegalitatea au fost reduse împreună. Dar oamenii din Cape Town nu au vorbit despre Lula.

Griji din punct de vedere demografic

Există, de asemenea, griji din punct de vedere demografic. Vârsta medie de pe continent este de 20 de ani. Ţări precum Nigeria sunt chiar mai tinere: 30 la sută din cei 180 de milioane de cetăţeni sunt sub vârsta de 10 ani. Aceste persoane trebuie educate şi angajate. În Africa de Sud, rata şomajului a coborât la un procent (încă uluitor de ridicat) de 25 la sută, dar rata şomajului în rândul tinerilor, de peste 48 la sută, este a treia rată din lume. Din cauza tragediei SIDA, raportul dintre populaţia aptă de muncă şi cea dependentă este cel mai mare de până acum sau din următoarele decenii, dar asta nu ajuta prea mult dacă populaţia aptă de muncă nu lucrează.

Fostul prim-ministru britanic Gordon Brown a remarcat la o sesiune WEF că 61 de milioane copii de vârstă şcolară din Africa nu sunt educaţi în prezent. Cererile pentru infrastructurile de învăţământ sugerate de aceste numere sunt aproape dincolo de puterea noastră de înţelegere - nu în ultimul rând din cauza lipsei de cadre didactice calificate, sau, în multe cazuri, de persoane literate.

Apoi există preocupări cu privire la forma creşterii economice. Cu excepţia cazului în care renaşterea economică dirijează economiile africane în direcţii mai diversificate, pericolele nepotismului şi proastei guvernări asociate cu blestemul petrolului vor rămâne prezente. O economie de tipul câştigătorul ia totul duce la o politică gen păgubaşul pierde totul. Beneficiile pe care gazele naturale le-ar putea duce Mozambicului sunt identice cu cele pe care petrolul din Marea Nordului le-a adus pentru Marea Britanie şi Norvegia, dar există şi posibilităţi libiene, venezuelene şi ruse. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul petrolului nigerian.

Diversificarea economică este mai uşor de zis decât de făcut. Mo Ibrahim a menţionat că în prezent există 650 de milioane de telefoane mobile în Africa, un fapt remarcabil a cărui merite pot fi atribuite parţial lui şi firmei sale de telecomunicaţii. Această realitate face posibile peste noapte comunicarea instantanee, operaţiunile bancare cu clienţii, precum şi alte forme de comerţ - toate acestea necesitând construirea a zeci de ani de infrastructură cu o generaţie în urmă. Dar Ibrahim a subliniat de asemenea că nici unul din acele telefoane mobile nu este fabricat în Africa.

Acest lucru nu este devastator în sine. Economiştii ne spun că toate lucrurile nu trebuie construite peste tot; oamenii trebuie să acţioneze în funcţie de avantajele lor comparative. Eşecul de a înţelege asta a dus la o mulţime de efort irosit pe industrializarea pentru substituirea importurilor în America Latină în anii 1970 şi 1980. Dar pieţele emergente din Africa au nevoie disperată de diversificare şi ocupare a forţei de muncă într-o eră de descalificare. Chinezii nu au nici o calificare specială şi nici resurse pentru a produce telefoane mobile. Africanii ar trebui mai degrabă să concureze cu China decât doar să le vândă materii prime, extragerea lor de multe ori necreând locuri de muncă locale deoarece companiile chineze aduc proprii lor cetăţeni pentru a munci.

Africa se confruntă cu provocări descurajatoare, dar nimeni nu ar trebui să renunţe la dinamismul antreprenorial care a dominat Centrul Internaţional de Convenţii din Cape Town în această lună - un loc care cere uimeşte în mod constant şi ne aminteşte de ceea ce s-a realizat în fiecare an de când a început tranziţia Africii de Sud la începutul anilor 1990. Dar cineva ar fi putut la fel de bine anticipa în oricare dintre acei ani, provocări atât de mari încât că ar fi fost greu de imaginat că ţara va reuşi să le depăşească. În Africa de Sud, ca în orice altă parte de pe continent, acest decalaj între ceea ce s-a făcut şi ceea ce urmează va fi parţial umplut de noua generaţie de lideri africani care au participat la discuţiile de la WEF. Ei reprezintă speranţa pentru un viitor african mai bun.

Ian Shapiro este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Yale, unde ocupă şi funcţia de director al Centrului MacMillan pentru Studii Internaţionale şi Regionale.