Numele lui Putin legat de ultima mare escrocherie a secolului XX [INVESTIGAŢIE]

Unele rapoarte spuneau că ar fi un ingredient cheie pentru armele nucleare. Altele susţineau că este esenţial pentru sistemele de ghidare a muniţiilor de precizie sau că nu se poate construi un avion invizibil fără el. Cu un preţ cuprins între 100.000 şi 300.000 de dolari pe kilogram, o substanţă numită mercur roşu a fost una dintre cele mai "tari" mărfuri vândute pe piaţa neagră în timpul prăbuşirii Uniunii Sovietice.

Se ridica însă o problemă: practic, mercurul roşu nu există. Ceea ce nu a împiedicat vânzarea lui. Şi o investigaţie realizată de Radio Europa Liberă şi Current Time arată că de cea mai mare ţeapă cu mercur roşu este legat şi numele lui Vladimir Putin.

În 1992, o comisie guvernamentală rusă a stabilit că mercurul roşu este o farsă. Cu toate acestea, infractorii şi escrocii din fostele republici sovietice au văzut oportunitatea de a face bani uşor pe tărâmul tenebros al teroriştilor şi al statelor necinstite. Iar unul dintre potenţialii exportatori de pretins mercur roşu a fost o companie din Sankt Petersburg, susţinută de Comitetul pentru Relaţii Externe al oraşului (KVS), care era prezidat de un spion KGB-ist devenit birocrat. Numele acestuia era Vladimir Putin, scrie rferl.org.

Mercurul roşu şi Putin

În august 1991, forţele de securitate din Cehoslovacia au primit un pont conform căruia 60 de kilograme de mercur roşu fuseseră expediate clandestin din Uniunea Sovietică şi erau depozitate într-un container de beton pe aeroportul Mosnov din afara oraşului Ostrava. Agenţi înarmaţi au răscolit aeroportul, dar nu au găsit nimic.

Două săptămâni mai târziu, cotidianul moscovit Kommersant a publicat un articol despre acest incident, în care încerca să identifice sursa presupusului transport. Cotidianul ar fi itdentificat o companie despre care experţii credeau că "s-a apropiat cel mai mult de producţia la scară industrială a substanţei".

Această companie se numea Alkor Technologies Inc. şi urma să se asocieze într-un proiect legat de mercur roşu cu Comitetul municipal pentru Relaţii Externe din Sankt Petersburg, pe care Putin a fost ales să îl conducă de către primarul Anatoli Sobceak, în iunie 1991.

Articolul cita doi directori de la Alkor, care au declarat că intermediarii au oferit între 200.000 şi 300.000 de dolari pe kilogram pentru a cumpăra până la 500 de kilograme de mercur roşu pe lună. Sursele Alkor au declarat că nu cunoşteau identitatea cumpărătorilor finali ai presupusei substanţe mortale, dar ei credeau că sunt "firme arabe".

Afaceri pe foamea ruşilor

În 1991, în URSS şi noile state adiacente apărute odată cu prăbuşirea ei, inclusiv în Rusia, domnea o penurie de alimente generalizată. O reformă introdusă în aprilie 1991 a făcut ca preţurile la alimentele de bază să crească de la două la cinci ori practic peste noapte. Rafturile magazinelor au fost golite. Până la sfârşitul anului 1991, multe oraşe, inclusiv Sankt Petersburg, proaspăt redenumit Sankt Petersburg, se confruntau cu perspectiva reală a foametei.

Guvernul a decis să facă faţă crizei permiţând exportul limitat de produse de bază, precum petrolul şi metalele din pământuri rare, pentru a strânge fonduri în vederea achiziţionării de alimente din străinătate. Planul era ca guvernul să autorizeze cote de export după ce firmele ruseşti şi guvernele locale identificau parteneri străini de încredere. În realitate însă, mărfurile au părăsit adesea ţara - dar alimentele nu au ajuns niciodată, iar banii au dispărut.

"Am aflat neoficial că, în cadrul unei sesiuni speciale a guvernului [rus], oraşului nostru i s-au acordat cote pentru a face troc cu firme occidentale - pentru metale, lemn, produse petroliere în schimbul alimentelor", a declarat fostul deputat de Sankt Petersburg Marina Salie jurnalistului Vladimir Ivanidze în 2000. "Putin a supervizat acest lucru. Timpul a trecut. S-au semnat contracte. Au fost exportate mărfuri. Dar alimentele nu au venit. Nu au venit niciodată.

Ulterior, Salie şi alţi colegi parlamentari au efectuat o investigaţie asupra lui Putin şi a KVS, în cadrul căreia au stabilit că milioane de dolari au dispărut deoarece comitetul lui Putin a acordat cote de export unor companii obscure care au dispărut imediat ce banii au ajuns în conturile lor. Legislatorii au cerut insistent o anchetă penală şi i-au cerut primarului Sobceak să-i concedieze pe Putin şi pe adjunctul său, Aleksandr Anikin.

Dar nu s-a făcut nimic.

Ultima mare escrocherie a secolului XX

Nimeni nu ştie cum a început mitul mercurului roşu. Nu există o relatare consistentă despre ce anume ar trebui să fie sau să facă. Se presupune că ar fi fost o substanţă mortală dezvoltată într-un laborator militar ultrasecret în zilele apuse ale Uniunii Sovietice.

Unii au spus că era cheia pentru următoarea generaţie de focoase nucleare puternice. Alţii au spus că era o armă nucleară în sine. Alţii au susţinut că este ingredientul secret al sistemelor de ghidare de înaltă tehnologie, în timp ce a patra versiune a afirmat că este vitală pentru acoperirea anti-radar a avioanelor şi navelor invizibile.

Uneori a fost descris ca o pulbere, alteori ca un lichid sau un gaz.

Singurele caracteristici pe care toate poveştile le aveau în comun erau că mercurul roşu avea o culoare roşiatică şi că era fantastic de scump.

În 1991-1992, zeci de escroci şi antreprenori au bombardat autorităţile ruse cu cereri de export al substanţei, susţinând că sunt capabili să o producă ei înşişi său că au legături de încredere cu cei care ar putea să o facă - şi că există clienţi străini bogaţi gata să o cumpere. Tot ce aveau nevoie erau cotele de export şi problema alimentară a ţării ar fi fost rezolvată.

Scrisorile şi alte documente legate de mercurul roşu din această perioadă au fost adunate într-o carte de Aleksandr Gurov, un fost general de poliţie care a devenit legislator rus şi care, împreună cu jurnalistul de investigaţii Iuri Şcekocihin, a publicat primele dezvăluiri scandaloase despre crima organizată din ultimii ani ai Uniunii Sovietice.

Între 1992 şi 1994, Gurov a condus biroul anticorupţie al Ministerului rus de Interne şi a fost membru al comisiei speciale a acestuia privind mercurul roşu, pe care comisia l-a numit "ultima mare escrocherie a secolului XX".

Birocraţia guvernamentală a răspuns în mod diferit la aceste scrisori. KGB-ul şi succesorul său rus au insistat că Uniunea Sovietică nu a produs niciodată mercur roşu, la fel ca şi Ministerul Apărării. Academia de Ştiinţe şi Ministerul Energiei Atomice au insistat că nu există o astfel de substanţă. Dar colportorii au răspuns cu teoria conspiraţiei conform căreia "statul paralel" încerca să ascundă această substanţă miraculoasă chiar şi de preşedintele rus Boris Elţîn.

În octombrie 1992, o comisie specială condusă de vicepreşedintele Aleksandr Ruţkoi a ordonat tuturor agenţiilor guvernamentale să nu mai ia în considerare cererile de export de mercur roşu şi a declarat definitiv că această substanţă pur şi simplu nu există.

"Putem presupune cu certitudine că, sub acoperirea unor tranzacţii care implică 'mercurul roşu', se desfăşoară masive maşinaţiuni financiare internaţionale", a afirmat raportul comisiei. "Este posibil ca, sub acoperirea 'mercurului roşu', să fi fost exportate materiale strategice valoroase (platină, aur, osmiu, indiu, uraniu, plutoniu şi altele)."

Între timp, un avertisment emis în februarie 1992 de către Departamentul de Energie al SUA avertiza că escrocii încercau să păcălească cumpărătorii cu afirmaţii fantastice despre mercurul roşu. "După o analiză atentă a proprietăţilor fizice pretinse ale presupusului material, a devenit evident că 'mercurul roşu' nu există", se arată în avertisment.

Comisia Ruţkoi a enumerat cinci companii care au fost "cele mai active" în promovarea înşelăciunii cu mercur roşu - Simako (Moscova), Promekologia (Ekaterinburg), două firme legate de Ministerul Relaţiilor Economice Externe şi Ekoprom (Moscova).

Promekologia, condusă de un antreprenor pe nume Oleg Sadikov, reuşise chiar să facă presiuni asupra lui Elţîn pentru a semna un decret secret în februarie 1992, acordând firmei permisiunea de a produce şi exporta până la 10 tone de mercur roşu anual. În luna decembrie a aceluiaşi an, Sadikov a livrat 5 kilograme de "mercur roşu" unui laborator vamal rusesc pentru examinare. În urma analizei, s-a constatat că substanţa era un amestec de mercur metalic obişnuit şi oxid de mercur, ceea ce a conferit compusului o culoare roşie cărămizie.

Alkor, cu sediul la Sankt Petersburg - deşi directorii săi s-au lăudat în presă cu capacitatea lor de a produce mercur roşu, plasând compania în centrul freneziei legate de substanţa misterioasă - nu a fost menţionată în raportul comisiei Ruţkoi.

1 miliard de dolari

Povestea Alkor a început la sfârşitul anilor 1970, când un grup de studenţi s-au împrietenit în cadrul unor proiecte de lucru Komsomol în regiuni îndepărtate. La acea vreme, tinerii studenţi la matematică şi fizică de la Universitatea de Stat din Leningrad puteau câştiga 1.000 de ruble - aproximativ un sfert din costul unei maşini sovietice de clasă mică - petrecându-şi vara transportând buşteni şi construind barăci în Yakutia, Komi şi în alte colţuri ale ţării.

În 1987, mai mulţi astfel de studenţi au format o cooperativă numită Orion. La început, Orion s-a ocupat de construcţia de cabane de vară, cunoscute sub numele de dachas, dar în curând s-a extins la o serie de noi activităţi, de la tehnologia laser la închirierea de nave de marfă. La un moment dat, cooperativa s-a lăudat cu 500 de angajaţi.

La începutul anilor 1990, cooperativa devenise atât de diversificată încât partenerii iniţiali au decis să o divizeze. Orion, care a fost redusă, a fost condusă de trei foşti studenţi la fizică şi s-a specializat în proiecte legate de tehnologie. În februarie 1990, cooperativa a creat societatea mixtă Alkor cu o firmă americană numită North Shore Trade Enterprise Incorporated. Kommersant a descris North Shore ca fiind "un distribuitor de top de componente pentru spectrometre pe coasta de est a SUA".

Potrivit documentelor americane, North Shore era condusă de Vladimir Rodov, un om de ştiinţă care şi-a obţinut doctoratul la Moscova în anii 1960. După ce a emigrat în Statele Unite, a lucrat pentru mai multe firme de tehnologie de top şi a primit peste 20 de brevete, majoritatea în domeniul semiconductorilor.

La început, Alkor s-a specializat în producţia de sticlă optică, dar în scurt timp a dorit să se extindă şi în alte domenii. Şi a făcut acest lucru cu sprijinul guvernului din Sankt Petersburg, devenind unul dintre pionierii escrocheriei cu mercur roşu.

În articolul din Kommersant, scris după raidul cu mercur roşu din Cehoslovacia, şeful Alkor, Ivan Kuzneţov, a declarat că firma era deja în măsură să exporte cantităţi mari de substanţă. El a afirmat că exporturile ar putea valora aproximativ 1 miliard de dolari.

Al treilea partener

Dar a existat un al treilea element în această schemă. O nouă entitate juridică, societatea pe acţiuni Palmer, a fost creată pentru proiectul cu mercur roşu. Alkor deţinea 52% din Palmer, în timp ce o firmă americană numită Scientific Ventures Group deţinea 32%. RFE/RL nu a reuşit să găsească nicio informaţie despre Scientific Ventures Group, cu excepţia faptului că a fost înregistrată în Maryland în aprilie 1991 şi că "agentul său rezident" era o persoană pe nume Elda Mihailova.

Restul de 16 procente din Palmer aparţinea Comitetului pentru Relaţii Externe din Sankt Petersburg (KVS), prezidat de Putin.

Directorul adjunct al Alkor, Ramaz Tadeyev, a declarat pentru Kommersant că includerea comitetului lui Putin în proiect a fost văzută ca "un fel de garanţie a protecţiei juridice" a proiectului cu mercur roşu.

În timp ce Putin a reuşit să distribuie cu uşurinţă permisele de export pentru lemn, petrol şi alte produse de bază în baza autorităţii acordate de guvernul rus, problema permisiunii de a exporta o substanţă presupus periculoasă precum mercurul roşu a fost mai dificilă.

În noiembrie 1991, şeful agenţiei din cadrul Ministerului de Relaţii Economice Externe care supraveghea atribuirea cotelor de export, Oleg Prasolov, a scris o instrucţiune către agenţia de stat de acordare a licenţelor pentru a emite permisiunea de a exporta 400 de kilograme de mercur roşu produs de Alkor în Ungaria pentru suma de 30 de milioane de dolari. La scrisoarea sa era ataşată o analiză de specialitate a mercurului roşu produs de Alkor, efectuată de Institutul de Chimie Generală şi Anorganică al Academiei de Ştiinţe.

Institutul a concluzionat, după ce a studiat o mostră, că mercurul roşu de la Alkor era piroantimonat de mercur obişnuit - care până în prezent este uneori numit informal "mercur roşu" din cauza nuanţei sale vermillon. Piroantimonatul de mercur este utilizat într-o serie de procese de fabricaţie şi poate fi achiziţionat cu aproximativ 3.000 de dolari pe kilogram.

Mercurul roşu de la Alkor "nu are aplicaţii militare", a concluzionat institutul. Pe baza acestei concluzii, Prasolov a susţinut că exportul substanţei nu necesită nicio licenţă specială.

Aparent, scrisoarea lui Prasolov nu a avut efectul dorit, deoarece în ianuarie 1992, agenţia de stat pentru licenţe a primit o altă scrisoare despre Alkor - de data aceasta de la KVS din Sankt Petersburg. Scrisoarea, care a fost semnată de adjunctul lui Putin, Anatoli Karasev, cerea agenţiei să acorde Alkor o licenţă pentru exportul de mercur roşu.

La jumătatea lunii martie, Prasolov a scris o altă scrisoare, în care se plângea de "timpul îndelungat" necesar pentru eliberarea licenţei şi cerea accelerarea procesului. El a ataşat la apelul său scrisoarea din partea comitetului lui Putin.

RFE/RL nu a reuşit să stabilească dacă Alkor a exportat vreodată piroantimonat de mercur pe care îl prezenta drept o super-substanţă misterioasă.

De asemenea, nu este clar dacă a intenţionat vreodată să facă acest lucru. Încă de la începutul anilor 1990, experţii făceau legătura între afirmaţiile privind mercurul roşu şi diverse escrocherii, inclusiv exportul de mărfuri precum uraniu sau alte elemente radioactive. Alţi analişti au suspectat escrocherii pur financiare. De exemplu, clienţilor străini li s-ar putea cere să plătească un avans în valută forte, în timp ce în contract se specifica faptul că penalităţile pentru nerespectarea obligaţiilor ar trebui plătite în ruble care se devalorizează rapid. Astfel de contracte ofereau posibilităţi enorme de fraudă.

Alkor a continuat să facă afirmaţiile sale privind mercurul roşu chiar până când comisia Ruţkoi a pus capăt mitului, cel puţin în ochii statului. În octombrie 1992, cu doar câteva săptămâni înainte ca comisia să-şi publice raportul, Sunday Times din Marea Britanie a publicat un articol despre misterioasă invenţie sovietică.

Articolul menţiona că mulţi cercetători şi instituţii internaţionale au negat existenţa mercurului roşu, dar prezenta şi opiniile mai multor experţi "independenţi" care susţineau că a existat o conspiraţie pentru a ascunde informaţiile despre această substanţă. Unul dintre aceşti experţi era Tadeiev de la Alkor, prezentat ca director ştiinţific al unei "companii înfloritoare din Sankt Petersburg". Acesta a insistat că Alkor producea mercur roşu.

"Acesta poate fi folosit pentru a fabrica o armă nucleară", a declarat el ziarului. "De aceea preţurile sunt atât de mari".

În urma epopeii cu mercurul roşu, fondatorii Alkor au continuat să aibă noi succese. Ivan Kuzneţov şi Oleg Zaharjevski au fondat Banca Tavriceski în 1993. Potrivit site-ului Fontanka.ru din Sankt-Petersburg, aceştia au folosit o maşină pe post de capital fondator al băncii.

Banca a crescut rapid şi a atras clienţi corporativi importanţi. Cel mai mare dintre aceştia a fost Lenenergo, compania municipală de utilităţi. Compania deţinea sume uriaşe în conturi la bancă, iar angajaţii săi au primit carduri bancare Tavriceski pentru a-şi gestiona salariile.

Banca s-a extins rapid, deschizând sucursale la Moscova şi în întreaga regiune Leningrad. În oraşul Sosnovi Bor, dominat de centrala nucleară din Leningrad, banca Tavriceski deserveşte 65% din populaţie. În 2014, a fost cotată ca fiind a 105-a cea mai mare bancă din Rusia şi a şasea ca mărime din regiunea de nord-vest.

Cu toate acestea, a căzut victimă crizei financiare din 2014. A fost examinată de banca centrală, dar nu au fost dezvăluite deficienţe majore. Cu toate acestea, la începutul anului 2015, angajaţii Lenenergo au raportat întârzieri în primirea salariilor. O nouă inspecţie a băncii centrale a descoperit că lipseau aproximativ 36 de miliarde de ruble (520 de milioane de dolari), inclusiv peste 13 miliarde (200 de milioane de dolari) din conturile Lenenergo. Din 2015, Tavriceski Bank se află în administrare judiciară impusă de stat, sub tutelă MFK Bank.

MFK a descoperit că Tavriceski avea un istoric de acordare de împrumuturi acţionarilor săi şi companiilor acestora. Alkor primise un împrumut de 150 de milioane de ruble (2 milioane de dolari), în timp ce Kuzneţov a împrumutat personal 5,3 milioane de ruble (76.000 de dolari). Kuzneţov şi Zaharjevski au evitat urmărirea penală, dar MFK a cerut un ordin de faliment pentru Kuzneţov, iar clădirea de birouri a Alkor a fost confiscată. Procedura de faliment a fost iniţiată, de asemenea, împotriva lui Zaharjevski.

Kuzneţov şi Zaharjevski nu au răspuns solicitărilor de a fi intervievaţi pentru acest articol.

Alkor Technologies, care nu a mai avut nicio legătură cu Kuzneţov şi Zaharjevski din 2006, există încă şi produce componente optice în infraroşu pentru clienţi internaţionali importanţi.

La trei decenii de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, scandalurile care implică mercurul roşu continuă să apară din când în când. În martie 2019, patru bărbaţi au fost arestaţi la Kiev pentru că ar fi încercat să vândă 2 litri de o substanţă despre care au spus că este mercur roşu pentru aproape 250.000 de euro (263.000 de dolari).