Nicolae Manolescu: "Şi dacă nu ne auzim cu atât mai puţin ne putem înţelege" - VIDEO

Nevoia dialogului este o cale de comunicare dar şi una de apropiere, a mărturisit Radu F. Alexandru, la lansarea volumului său, Teatru 7, la Târgul de carte Gaudeamus.

De aceea condiţia scriitorului român, ca producător de dialog şi idei în universul cotidian de astăzi, l-a preocupat atât de mult pe autor.

Radu F. Alexandru are sentimentul că asumarea condiţiei de scriitor român, pentru mulţi, înseamnă de fapt, o capcană. Înseamnă a trăi într-un univers obturat, într-un univers în care suntem copleşiţi, cotropiţi de o mizerie cotidiană, dincolo de care nu mai vedem nimic. Asta e tematica,asta e limbajul, genul de personaje pe care le vedem că bântuie în multe din filmele şi piesele noastre. Nu este un teatru intelectualist, este un teatru decent, considerând că replica, nu prin vulgaritate, ci prin ascuţime, poate să fie semnificativă.

Autorul a dat astfel un fel de răspuns la întrebarea rostită sau nerostită despre situaţia teatrului românesc în zilele noastre. Criticul Nicolae Manolescu a fost cel care a deschis problema teatrului, de după Caragiale.

Reporter: Spuneaţi în deschiderea acestei prezentări că după Caragiale există un vid în privinţa scriitorilor de teatru. Oare cărui fapt se datorează acest lucru?

Nicolae Manolescu: Aceasta este o întrebare pusă demult şi care nu are răspuns. Nu e vorba de un vid, există scriitori de teatru, dar prin raport cu numărul romancierilor sau al poeţilor sau al eseiştilor şi criticilor literari, numărul autorilor de teatru este foarte mic. Asta e tot. Nu ştiu de ce. Probabil că românul îşi consumă talentul actoricesc, să zic aşa, histrionic cu viaţa, pe stradă, în instituţii şi mai ales la televiziune.

Reporter: Vorbiţi de un fel de risipire?

Nicolae Manolescu: Nu. Nu vorbesc de risipire, glumeam, nu, mă gândeam şi eu ca -şi epuizează toate energiile actoriceşti apărând la televizor, în talkshow-uri şi mă gândeam când vorbea Radu F. Alexandru de importanţa dialogului, că în nici un caz aceste talkshow-uri nu le putem numi dialoguri, de aceea se şi cheamă talkshow-uri pentru că acolo toată lumea vorbeşte, cine mai şi aude...sigur or fi fiind şi unii care aud, dar de regulă nu ne prea auzim uni pe alţii. Şi dacă nu ne auzim cu atât mai puţin ne putem înţelege.

Eu cred că orice autor dramatic, sau romancier, ţine la o minimă universalitate a personajului, adică dacă faci din el un personaj recognoscibil, deschidem televizorul şi zici el e, acela de acolo, atunci se alege praful de literatură, nu se poate

Reporter: Este un fel de monolog pe mai multe planuri, dialog al surzilor, sau cum?

Nicolae Manolescu: Cam vorbărie dacă ar fi să zicem pe româneşte. Îmi cam place sufixul acesta care arată o oarecare cantitate.

Reporter: Spuneaţi că piesele lui Radu F. Alexandru provoacă cititorul şi provoacă şi spectatorul. Despre ce fel de provocare vorbiţi?

Nicolae Manolescu: În primul rând îşi provoacă cititorul, apoi şi spectatorul, n-am văzut cu nici una din cele trei un spectacol, nu a fost timp. În primul rând îşi provoacă cititorul la imaginarea spaţiului concret, real, plin, al desfăşurării acţiunii acestor piese. Îl obligă să vadă, să facă el efortul de a plasa personajele într-un decor, într-un cadru, pentru că autorul nu o face. În al doilea rând, îşi provoacă cititorul să accepte, să refuze, sau poate să nu aibă nici o atitudine faţă de ceea ce personajele susţin, faţă de ideile implicate în dialog şi în acţiunea acestor piese şi sunt foarte multe. Atitudinea lui Radu F. Alexandru este în general pesimistă şi chiar cinică, de pildă, în piesa Gertrud care pleacă de la Hamlet. Cititorul trebuie să îşi spună un punct de vedere, nu poate să stea inert şi acesta este un merit al piesei. Te obligă să iei o atitudine să spui domnule nu sunt de acord, eu am cu totul altă părere, eu sunt optimist, nu sunt pesimist de pildă, dar te obligă să o faci. În sensul acesta vorbesc de provocare, deci sunt două tipuri de provocare.

Reporter: Se pot identifica, de pildă, personajele din Românica de pildă, cu personajele reale, de după 20 de ani de tranziţie?

Nicolae Manolescu: Nu se pot identifica, pleacă de la nişte prototipuri reale evident, aceasta nu înseamnă că pleacă de la personaje precise, concrete, ca în romanele cu cheie şi e şi riscant să o facem, pentru că eu cred că orice autor dramatic, sau romancier, ţine la o minimă universalitate a personajului, adică dacă faci din el un personaj recognoscibil, deschidem televizorul şi zici el e, acela de acolo, şi atunci se alege praful de literatură.