Netanyahu îşi pierde cumpătul la Soci. Sfârşit de eră în Orientul Mijlociu

O delegaţie de oficiali de nivel foarte înalt din domeniul securităţii israeliene a vizitat în urmă cu câteva zile Washingtonu. La vremea respectivă premierul israelian Benjamin Netanyahu dădea buzna în palatul preşedintelui rus Vladimir Putin la Soci.

În timpul vizitei în staţiunea rusească, Netanyahu a ameninţat că va bombarda palatul prezidenţial din capitala siriană Damasc şi va submina şi anula procesul de încetare a focului stabilit în Astana dacă Iranul va continua “să îşi extindă influenţa în Siria”, potrivit declaraţiei unui înalt oficial al guvernului israelian (citat de ziarul Jerusalem Post).

Scena a fost bizară. Conform Pravda: “Potrivit martorilor prezenţi la segmentul public al discuţiilor, premierul israelian a fost prea emotiv şi uneori aproape panicat. I-a descris preşedintelui rus o imagine apocaliptică pe care lumea ar experimenta-o dacă nu sunt luate măsuri pentru a stăpâni Iranul care, consideră Netanyahu, este determinat să distrugă Israelul”.

Rămâne de văzut dacă citatul din Pravda este sau nu corect în întregime (deşi descrierea a fost confirmată de comentatori israelieni), dar ceea ce este absolut clar (din sursele israeliene) este faptul că atât la Washington cât şi la Soci, oficialii israelieni au fost ascultaţi dar nu au obţinut nimic. Israelul este singur - iar acest lucru este pe cât de şocant pe atât de bizar ca implicaţii.

Într-adevăr, s-a raportat că Netanyahu urmăreşte să obţină “garanţii” cu privire la rolul viitor al iranienilor în Siria, în loc să ceară ieşirea Iranului din ţara arabă. Dar cum ar putea Washingtonul sau Moscova să ofere în mod realist astfel de garanţii Israelului?

Cu întârziere, Israelul a înţeles că a susţinut tabăra "greşită" în Siria – şi a pierdut. Israelul nu se află cu adevărat în poziţia de a cere ceva. Tel Aviv nu va obţine o zonă tampon aplicată de americani dincolo de linia de armistiţiu din Înălţimile Golan, iar graniţa irakiano-siriană nu va fi închisă, sau cumva “monitorizată” spre beneficiul Israelului.

Bineînţeles, aspectul sirian este important, dar să ne concentrăm doar pe el ar însemna să “nu vedem pădurea din cauza copacilor”. Războiul din 2006 purtat de Israel pentru a distruge Hezbollah (care a fost încurajat de SUA, Arabia Saudită şi chiar câţiva libanezi) a fost un eşec. Ceea ce a făcut ca eşecul să fie frapant şi dureros în acelaşi timp, a fost nu numai faptul că Israelul, avansat din punct de vedere tehnologic şi puternic înarmat, a fost învins pe plan militar, dar a pierdut de asemenea şi războiul electronic şi informaţional – ambele fiind sfere în care Occidentul a considerat că supremaţia sa este inatacabilă.

Eşecul neaşteptat al Israelului a provocat temeri în Occident şi în Golf. O mică mişcare armată (revoluţionară) – considerată fără nicio şansă – s-a împotrivit la momentul respectiv Israelului şi a câştigat. Acest precedent a fost perceput în mare parte un potenţial factor regional de “schimbare a jocului”. Autocraţiile feudale din Golf au simţit că victoria grupului libanez Hezbollah ar putea fi un pericol latent pentru propriile lor guvernări, având în vedere astfel de rezistenţe armate.

Reacţia a fost imediată. Hezbollah a fost plasat în "carantină" – cel puţin atât cât a reuşit să facă SUA prin puterile sale punitive. Iar la începutul anului 2007, războiul din Siria a început să fie adus în discuţie ca o “strategie corectivă” pentru eşecul din 2006, deşi doar după evenimentele din 2011 a început să fie implementată.

Israelul şi-a aruncat întreaga forţă militară împotriva Hezbollah (deşi acum israelienii spun mereu că ar fi putut face mai mult). Şi, împotriva regimului sirian, SUA, Europa, statele din Golf (şi Israelul în fundal) au recurs la orice: jihadişti, Al-Qaeda, ISIS, arme, mită, sancţiuni şi cel mai puternic război informatic de până acum. Totuşi, Siria – cu ajutorul incontestabil al aliaţilor săi – pare să fie pe cale să câştige: a rezistat, împotriva unor şanse aproape inexistente.

Este de menţionat: dacă anul 2006 a reprezentat un punct cheie de cotitură, rezistenţa Siriei reprezintă un punct de turnură istoric de o magnitudine mult mai mare. Ar trebui înţeles faptul că unealta folosită de saudiţi, britanici şi americani – şi anume, sunismul radical – a fost redirecţionată. Şi, odată cu aceasta, statele din Golf, şi în special Arabia Saudită, sunt afectate. Saudiţii s-au bazat pe forţa wahabismului încă de la înfiinţarea Regatului: dar wahabismul în Liban, Siria şi Irak a fost în general învins şi discreditat (chiar şi pentru majoritatea musulmanilor suniţi). S-ar putea să fi fost învins chiar şi în Yemen. Această înfrângere va schimba faţa Islamului sunit.

Agitaţia lui Netanyahu (dacă acest lucru s-a întâmplat într-adevăr) ar putea fi la fel de bine o reflecţie a acestei schimbări seismice care are loc în regiune. Israelul a susţinut de mult timp tabăra care pierde – şi acum se găseşte “singur” şi se teme de iordanieni şi kurzi. “Noua strategie corectivă” a Tel Aviv-ului pare să se concentreze pe îndepărtarea Irakului de Iran şi atragerea acestuia în alianţa Israel-SUA-Arabia Saudită.

Dacă este aşa, Israelul şi Arabia Saudită se află într-o etapă deja prea întârziată în acest joc şi probabil subestimează ura internă care a luat naştere în sânul numeroşilor irakieni din toate segmentele societăţii, din cauza crimelor comise de Statul Islamic (ISIS). Nu sunt mulţi cei care cred versiunea improbabilă (a Occidentului) că ISIS a luat naştere pe neaşteptate, puternic înarmat şi finanţat, ca urmare a presupusului “sectarism” al fostului premier irakian Nouri al-Maliki: Nu, regula de bază este aceea că în spatele fiecărei mişcări bine structurate şi înarmate precum ISIS se află un stat.

Având în vedere reticenţa cu care SUA a bombardat ISIS, mişcările ciudate din câmpurile de operaţiuni din Levant, intervenţia neaşteptată a Moscovei de a sprijini atât Iranul cât şi ofensiva împotriva ISIS - sunt extrem de relevante. Vizitele dese ale lui Netanyahu la Moscova sunt şi ele grăitoare - după cum sunt şi declaraţiile recente ale lui Henry Kissinger, care spunea că ISIS este de preferat existenţei unei mişcări şiite în regiune.

Astfel că disperarea Israelului este uşor de înţeles.