Monarhia, perioada frumoasă a României

„Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!” sunt cuvintele prinţului prusac care, acum 146 de ani, a intrat în Bucureşti aclamat de mulţimile care îi aşteptau sosirea şi este escortat până în Dealul Mitropoliei unde depune jurământul în calitate de domnitor al Principatelor Unite Române. Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (care a primit numele de Carol I) avea atunci 26 de ani, iar cei 48 de ani de domnie au însemnat pentru România cea mai prosperă, mai benefică şi mai plină de transformări perioadă din istoria modernă a ţării.

Tot la 10 mai, în 1877, regele Carol promulga „Declaraţia de Independenţă” a ţării, iar la 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat ca prim rege al noului regat al României.

În timpul domniei sale (cea mai lungă din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după un război intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.

Tot în timpul domniei sale, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Ca ţară independentă, cu economie înfloritoare, (Carol a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii), prestigiul ţării crescuse foarte mult. A construit de asemenea Castelul Peleş şi a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, a construit mii de kilometri de cale ferată şi şosele, iar agricultura asigura aproape 80% din exporturile ţării.

Din păcate perioada comunistă a oprit înflorirea şi dezvoltarea ţării spre potenţialul ei adevărat, denigrând totodată şi bunul renume al acelei perioade pe care bunicii şi străbunicii noştri şi-o amintesc cu drag şi reverenţă.

Istoricul Neagu Djuvara a propus în decembrie anul trecut revenirea la 10 mai ca Zi Naţională, în locul celei de 1 Decembrie, aşa cum a fost până la abdicarea regelui Mihai, la finele lui 1947. El explica pentru TVR Info că data de 10 mai nu trebuie legată exclusiv de monarhie, putând fi şi o simplă întâmplare că „acel 10 mai când s-a proclamat în Parlamentul român independenţa, coincidea cu ziua monarhiei”.

Neagu Djuvara motiva că „alegerea datei de 1 Decembrie ca Zi Naţională nu a fost potrivită, a fost conjuncturală, făcută de Parlamentul de după Revoluţia din decembrie 1989”. Pe de altă parte, reputatul istoric a mai invocat şi alte argumente: „Nu e adevărat că 1 Decembrie reprezintă unitatea, pe 1 Decembrie doar de Transilvania şi de Banat e vorba. (nr - ca unire cu România, la 1 decembrie 1918). Ziua Naţională pe care am cunoscut-o era 10 mai, care avea avantajul că era în anotimpul cel mai frumos din ţara noastră".

Nu doar anotimpul era frumos ci şi viaţa şi amintirile bătrânilor noştri, totul era cu mult mai frumos decât tot ce a mai rămas astăzi din România după perioada comunistă şi neo-comunistă.

„Nu a existat român care să nu-şi fi îndrăgit regele. Dar acum, din moment ce cineva îşi permite să fure de la stat, să distrugă destinul românesc şi mai ales viitorul copiilor noştri, aceasta demonstrează că numai monarhia poate să readucă Adevărul şi Dreptatea” este convinsă Rodica Stoica, o doamnă mai în vârstă, care a asistat la festivitatea de astăzi, 10 mai, când Regele Mihai a depus o coroană de flori la statuia lui Carol I.

„Poporul român a învăţat din vechime să-şi iubească familia şi să-şi cinstească Regele care este prin tradiţie unsul lui Dumnezeu pe Pământ”, a continuat ea. „România, trecută prin bolşevism şi sfârtecată din toate punctele de vedere, cultural şi economic, n-a reuşit să facă nimic din ceea ce au făcut aceşti regi ai noştri: Ferdinand, Carol I şi Regele Mihai. Regele Mihai este simbolul naţiunii noastre.”

„Îmi amintesc cum tata, născut în 1928, a plâns când Regele a fost dat jos”, a spus Ileana Moldovan. „Când eram mică m-am întrebat mereu de ce plângea tata. Cu timpul am înţeles de ce cineva putea plânge după perioda regalistă a României”.

Deşi ideea pro-monarhismului nu e suficient de vocală în România (motivele sunt multe şi combinate), există şi susţinători care văd în monarhie „singura soluţie” de salvare a ţării.

„Încă de la Burebista suntem o ţară condusă de regi”, spune Cătălin Mihai, unul din promotorii monarhiei. „Singura perioadă când România a avut republică este de la 1947 şi ştim foarte bine cum a fost instalată acea republică - cu pistolul la cap, când i s-a cerut Regelui să semneze un act de abdicare.

Au urmat apoi 4 preşedinţi: Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, care au fost mai mult sau mai puţin nedemni de funcţia pe care au avut-o. Oricum republica - actuala  formă de guvernământ - este ilegitimă pentru că a fost instalată cu pistolul, fără a se consulta voinţa poporului.  În actul de abdicare semnat de Regele Mihai, în 1947, acesta scrie „Las poporului român libertatea de a-şi alege forma de guvernamânt pe care şi-o doreste.” Şi-a ales vreodată poporul român forma pe care şi-o doreşte? Niciodată. Pur şi simplu a fost instalată republica cu tancurile sovietice şi nu a mai plecat niciodată.

În anii ’90 cand Regele Mihai a vrut să se întoarcă, ştim ce s-a întamplat: Iliescu şi poliţia sa l-au alergat pe Rege pe autostrada Bucureşti-Piteşti de parcă ar fi fost un infractor. Deşi, la ora aceea, era conducătorul de drept al statului român.

Mihai, ca şi alţi pro-monarhişti îl consideră pe Rege adevăratul şef al statului român. „Ceilalţi sunt doar nişte infractori. În ultimii 22 de ani a fost făcută o propagandă împotriva monarhiei şi mulţi români au fost pierduţi datorită propagandei făcute de comunişti, în special de regimul Iliescu.”

Pentru unii dintre noi, monarhia mai este legată şi de o anumită stare de spirit elevată, de valori pierdute ale neamului românesc dar şi a caracterului uman.

„Pentru ce asemenea prăbuşire la poporul român? Ce anume a inversat destinul acestui neam crunt încercat de-a lungul întregii sale istorii?”, se întreabă tot la festivitatea de 10 mai, Dragoş Popovici, preşedintele Asociaţiei Renaşterea Neamului Românesc.

„Cât caracter atâta ţară”, spune el. „Caracterul este ceea ce nu se modifică în comportamentul uman niciodată. Acum este nevoie nu de omul providenţial ci de omul în fizionomia morală a căruia poporul român să se identifice. Şi Nicolae Iorga spunea că „tăria adevarată a unei ţări nu începe decât atunci când oamenii ajung să fie luminaţi şi harnici”. Câţi oameni înţeleg astăzi că fără toleranţă şi libertate, fără iubire de aproape, nimic nu dăinuieşte şi nu are spor?