Merkel, Cameron şi jocul pentru numirea lui Juncker

Dacă până de curând ezita să-l susţină făţiş pe Jean Claude Juncker pentru şefia Comisiei Europene, Merkel a ajuns acum omul care încearcă să rupă frontul de opoziţie împotriva sa. Cameron şi aliaţii săi nu sunt însă dispuşi să cedeze, chiar dacă paradoxal ideile lor legate de o Europă a creşterii economice sunt pe agenda luxemburghezului.

Cancelarul Angela Merkel cataloga săptămâna trecută eforturile Parlamentului European de a-l impune la preşedinţia Comisiei Europene pe fostul premier luxemburghez drept o ”declaraţie de război” împotriva guvernelor Uniunii Europene. La mini-summitul din Suedia ea s-a răzgândit, a pledat deschis pentru Juncker şi a respins ameninţările şi presiunile în procesul de nominalizare a şefului CE, ”arătând că toate deciziile trebuie luate în spirit european”. Aluzia a fost clară la şantajul premierului britanic David Cameron, care ameninţa că Marea Britanie va părăsi UE în cazul desemnării candidatului PPE.

Merkel n-a reuşit însă să obţină mare lucru la mini-summitul de la Harpsund. Cameron, presat de UKIP acasă şi de perspectiva unui nou dezastru electoral, nu poate să facă concesii odată ce a ales un curs de confruntare cu UE şi a declarat că va face tot posibilul pentru a opri desemnarea unui federalist în fruntea CE. În plus, el se bazează deja pe o minoritate de blocaj formată din Suedia şi Olanda, la care s-ar mai putea alătura Ungaria.

Practic premierul britanic a venit tot cu argumentul legitimităţii democratice, invocat şi de Parlamentul European, pentru a justifica blocarea desemnării lui Juncker. El a declarat că şefii de stat şi de guvern din statele membre ale UE sunt aleşi democratic, astfel încât ei trebuie să stabilească cine ocupă posturile cheie din UE. Cu alte cuvinte, Consiliul este un organism şi mai democratic şi legitim decât Parlamentul European, şi mai indicat să ia astfel de decizii.

Un alt argument fals invocat de britanici a fost că Juncker este un adversar al reformelor radicale pe care le doresc aceştia. Ori obiective precum mai mult comerţ liber, o aprofundare a pieţei interne, creşterea competitivităţii economice a UE sau semnarea tratatului de liber-schimb transatlantic se regăsesc toate în programul fostului şef al Eurogrupului. Acesta a fost unul dintre aliaţii cancelarului german atunci când cerea creşterea disciplinei bugetare în eurozonă, dar şi omul care cerea transferuri financiare de la ţările mai bogate pentru a dezvolta cele mai sărace regiuni ale Europei.

Poziţia lui Cameron este una ipocrită. El ar vrea ca Europa să stea pe stand-by până în 2017, când britanicii decid prin referendum dacă ies sau rămân, pentru ca să împiedice schimbarea sa de la putere. În plus, mai doreşte şi mai multe opt-out-uri pentru Marea Britanie decât are deja. Aceasta nu este o viziune pentru Europa, ci o politică de şantaj cu mize electorale interne.

Ipocrizia merge şi mai departe. Deşi se opune unei mai mari integrări şi ameninţă cu ieşirea din UE, surse din mediul diplomatic britanic susţin că actualul joc al lui Cameron urmăreşte ca Marea Britanie să obţină un ”deal” – un portofoliu de comisar important precum cel al pieţei interne sau al energiei contra acceptării lui Juncker.

Restul de pretenţii ale Londrei, legate de cedarea unor competenţe ale UE înapoi către statele membre şi de oprirea integrării europene, pot fi înţelese tot ca mesaje de consum electoral intern, care nu pot fi acceptate la nivel european.

Un alt argument fals invocat de britanici a fost că Juncker este un adversar al reformelor radicale pe care le doresc aceştia. Ori obiective precum mai mult comerţ liber, o aprofundare a pieţei interne, creşterea competitivităţii economice a UE sau semnarea tratatului de liber-schimb transatlantic se regăsesc toate în programul fostului şef al Eurogrupului.

Interesant este că mini-summitul din Suedia era planificat de mai multă vreme şi nu a fost convocat pentru a încerca să rezolve problema Juncker. Cele trei ţări participante se mândresc cu competitivitatea lor economică. Suedia, Germania şi Olanda împărtăşesc preocuparea pentru sporirea competitivităţii şi creşterea economică în Europa. Germania este în ultima vreme mai apropiată de Marea Britanie decât de tradiţionalul partener din UE, Franţa. De ce? Hollande n-a făcut nici acum reformele promise, încearcă să evite austeritatea şi să crească cheltuielile sociale, pentru a opri avansul extremei drepte şi un nou dezastru electoral. Franţa nici n-a fost invitată la mini-summitul din Suedia, fiind considerată o ţară cu o economie prea necompetitivă.

În acest context, există nu doar un conflict instituţional între Parlamentul European şi Consiliu, care fiecare îşi revendică, în numele legitimităţii democratice, dreptul de a alege preşedintele Comisiei Europene, ci şi unul legat de cum va arăta UE în viitor. Între cei care vor mai multă integrare şi cei care vor o Europa interguvernamentală, care să cedeze din competenţe către nivelul naţional.

Şeful grupului parlamentar PPE, Manfred Weber, a arătat clar că „nu poate să existe o întoarcere la o Uniune Europeană care nu mai are nimic de-a face cu o integrare europeană constantă. Aceasta este linia roşie în negocierile cu Londra”.

Nici Merkel nu se poate pune în genunchi faţă de Cameron şi să-l lase să treacă această linie roşie. Cancelarul german l-a avertizat pe omologul britanic că Parlamentul European va trebui să-l confirme cu majoritate pe viitorul preşedinte CE, chiar dacă este propus de Consiliu. Ori este puţin probabil ca europarlamentarii (atât socialişti cât şi populari) care şi-au exprimat sprijinul pentru Juncker să accepte să le fie impus un alt nume de către şefii de state şi de guverne. Cu tot şantajul lui Cameron. Merkel a spus asta foarte clar: „Dacă suntem deştepţi respectăm asta (dorinţa PE). Ameninţările sunt o greşeală şi-n acest caz”.

Bătălia pentru şefia CE a intrat în a doua fază. Postul este cel mai important din UE deoarece Comisia iniţiază legi care sunt adoptate de toate statele membre, după ce sunt amendate de Consiliu şi PE. Mai mult, Comisia în calitate de gardian al tratatelor poate sancţiona guvernele şi firmele care încalcă dreptul european. În plus, puterile CE au crescut substanţial în timpul eurocrizei, ea putând în prezent să verifice bugetele naţionale înainte de adoptare.

Prin urmare lupta pentru putere va continua încă ceva vreme pentru că niciuna dintre părţi nu vrea şi nu poate face concesii prea mari. Cert este că formarea previzionată a unei ample majorităţi pro-Juncker în PE, printr-o mare coaliţie între socialişti şi populari, nu va putea fi ignorată uşor de Consiliu.