Marius Oprea: Condamnarea comunismului a rămas un simplu text politic
alte articole
În cadrul Târgului de carte Gaudeamus, care se desfăşoară în perioada 21-25 noiembrie, la Pavilionul Central Romexpo, din Capitală, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) are un stand unde vizitatorii pot vedea cum arăta interiorul unei celule de penitenciar şi o groapă comună în care erau aruncate trupurile opozanţilor regimului comunist, executaţi sumar de către Securitate. Cu această ocazie, un reporter Epoch Times a stat de vorbă cu Marius Oprea, preşedintele IICCMER. Într-un scurt interviu acordat publicaţiei noastre, istoricul ne-a vorbit despre cele aproximativ 10.000 de victime ucise ilegal de Securitate, dintre care numai 100 au fost descoperite până în prezent, despre condamnarea comunismului în România, care, în opinia sa, “a rămas un simplu text politic”, despre cauzele inexistenţei unui Muzeu al Comunismului în Bucureşti şi despre gradul de interes al tinerilor pentru acest subiect.
R: Ce reacţie au avut vizitatorii standului IICCMER, de când a început târgul de carte Gaudeamus?
Marius Oprea: Am avut destul de mulţi vizitatori şi în genere sunt impresionaţi, pentru că s-au cunoscut foarte puţine lucruri despre regimul comunist. În şcoală nu se prea învaţă despre ce a fost puşcăria politică în România, ori ce arătăm noi aici sunt obiecte care sunt pline de fapt de suferinţă. Avem de la uşă de celulă, până la obiecte personale ale deţinuţilor politici care au fost încarceraţi în închisorile comuniste şi aceste obiecte vorbesc de la sine. Cred că este, să spunem aşa, un mini-muzeu al comunismului aici, cât ne-a permis spaţiul, pentru că obiecte avem mult mai multe, dar nu am avut atâta loc să le putem expune pe toate. Sper ca acesta să fie un imbold ca să nu mai avem parte doar de texte, adică de faptul că sunt oameni care spun „vrem muzeul comunismului”, dar de fapt nu s-au preocupat deloc în a aduna artefacte, obiecte rămase de la foşti deţinuţi sau din închisori.
Aţi vorbit despre crearea unui Muzeu al Comunismului. A existat vreo preocupare sau vreo iniţiativă din partea autorităţilor sau a formaţiunilor politice de a oferi măcar un spaţiu care să servească acestui muzeu? O serie de partide politice au promis de-a lungul vremii că vor ajuta la crearea unui astfel de muzeu. S-a demarat ceva între timp în acest sens sau au rămas doar nişte promisiuni pe hârtie?
Din păcate, condamnarea comunismului a rămas un simplu text politic, la nivel declarativ. Nu s-a făcut nimic la modul practic, în afară de, şi asta vă spun fără falsă modestie, ceea ce facem noi. Încercăm să găsim la propriu victimele comunismului, adică să-i dezgropăm pe cei ucişi de Securitate, să facem dreptate victimelor şi urmaşilor acestora prin aceste acţiuni şi să arătăm. Să arătăm pornind de la victimă, nu de la teorie, pentru că de teorie este lumea plină. Ceea ce facem noi aici, dacă pot să parafrazez un celebru film mai vechi rusesc, este „vino şi vezi”. Fără teorii, pentru că imaginile şi obiectele spun totul. După cum vedeţi, nu avem nu ştiu ce texte pe pereţi sau aşa.
În ce loc din Capitală aţi vedea construindu-se acest Muzeu al Comunismului?
Sunt multe posibile locuri pentru aşa ceva. Are şi armata, are şi SRI, dar, mă rog, au şi cei de la Direcţia Penitenciarelor.
Şi n-au exprimat nicio intenţie în sensul acesta în ultimii 20 şi ceva de ani de la Revoluţie?
Dacă îi întrebi, ei spun că sunt de acord, dar de la vorbă la faptă distanţa este foarte mare.
Care dintre preşedinţii pe care i-am avut până acum în România v-au acordat cel mai mare sprijin?
Constantinescu, că Iliescu şi Băsescu ce sprijin să-mi dea? Practic, ce vedeţi aici este rezultatul unei munci mai degrabă underground. Nu am avut prea mare sprijin oficial în acţiunile noastre, ba dimpotrivă, de câteva ori era chiar să fiu arestat pe motiv că profanez morminte, descoperindu-i pe cei ucişi de Securitate. Iar eu spuneam „Care mormânt, că aici nu este nicio cruce? Am găsit un mort într-o pădure. Ce am profanat?”. Adică eu eram de vină că îi găseam, nu ei că au ucis. De fapt statul i-a ucis, iar statul nici măcar în ziua de astăzi nu vrea să-şi recunoască vina, pentru că noi primim pe bandă rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale la cam toate sesizările pe care le facem privind foşti securişti care au comis crime, abuzuri, pentru că sunt socotite simple omoruri sau se găseşte de cuviinţă că s-au prescris, că au trecut atâţia ani de când s-a întâmplat fapta. Aşa a păţit şi bietul Vasile Paraschiv (1928-2011, sindicalist răpit, bătut şi torturat de Securitate la 28 mai 1979 într-o pădure de lângă Ploieşti – n.r.). Vedeţi aici cămaşa pătată de sânge care este a lui şi nea Vasile ne-a povestit cu lacrimi în ochi înainte de a muri că marea lui tristeţe a fost în momentul în care a primit o rezoluţie de la Parchetul General în legătură cu cei şase ofiţeri de Securitate care l-au răpit şi l-au torturat, iar încadrarea juridică a fost abuz în serviciu. Adică să răpeşti şi să torturezi un om este abuz în serviciu, care se pedepseşte conform Codului Penal cu până la trei ani de închisoare şi a fost foarte multă vreme amnistiată acea “mică” faptă, aşa cum a fost ea încadrată de procurori. În mod paradoxal asta se întâmplă într-o ţară care cică a condamnat comunismul, dar mi-arătaţi mie vreun securist care a fost anchetat?
Ceea ce facem noi este să arătăm. Noi nu tragem concluzii, nu condamnăm. Noi suntem un fel de detectivi care descoperă crimele săvârşite în numele comunismului şi le arătăm oamenilor. Nu condamnăm, nu tragem la răspundere. Asta ar trebui să fie sarcina justiţiei, dar justiţia, aşa cum vă spuneam, este tot a lor.
Consideraţi că dosarele Securităţii mai sunt şi acum ascunse sau sustrase?
Ce pot eu să spun este aşa. Am fost la arhivele Stasi la Berlin şi am fost şi la Leipzig, în totalitatea arhivele Securităţii est-germane au cam 160 de kilometri liniari, dacă pui dosarele cap la cap. Arhivele fostei Securităţi, la o populaţie sensibil mai mare decât a RDG-ului, au 18 kilometri. Adică este aproape 1 la 8. Unde este restul? Securitatea, la fel ca şi Stasi, a fost o instituţie puternic birocratizată. Fie că parte din ele sunt menţinute, în mod abuziv, după părerea mea, într-un regim de aşa-zisă securitate naţională, fie ca pe parcursul anilor, şi avem precedentul cunoscut de la Berevoieşti, au fost pur si simplu distruse. Oamenii şi-au acoperit crimele, chiar dacă nu le-au făptuit ei. Gândiţi-vă unde se duce un copil de securist, unde este el astăzi. Este în SRI. Copilul unui fost procuror comunist unde este? E în Parchetul General. Băieţelul sau fetiţa unui miliţian unde este? E în Poliţia Română. Eu, ca arheolog, alergam pe vremuri după continuitate. Ei, n-am găsit eu prea multe dovezi concludente cu continuitatea poporului român. Bun, s-au găsit, nu zic nu, dar cele mai bune dovezi privind continuitatea le găseşti aici, între regimul comunist şi viaţa de astăzi. Au dispărut instituţii, a dispărut Partidul Comunist, dar n-au dispărut comuniştii, a dispărut Securitatea, dar n-au dispărut securiştii, ş.a.m.d. Continuitate nu mai există la nivel structural, la nivel instituţional, dar este acest tip de continuitate. Vă daţi seama că, chiar mi-au povestit unii dintre băieţii mei care au fost prin arhive, cum discutau cei de acolo de la arhive. “Ia uite, l-au găsit pe unchi-tu. Da, măi, dar uite, l-au găsit şi pe tatăl lui şefu’”. Aici vorbesc despre arhiva Ministerului de Interne şi era şocant într-un fel. Deseori ne este foarte greu să ajungem la aceste documente şi să facem aceste investigaţii, pentru că în continuare există o ostilitate instituţională faţă de asta. Deseori am auzit: “Păi ce mai vrei Oprea, că a condamnat Băsescu comunismul. Gâţa. Subiectul este închis. Du-te şi culcă-te!”. Ori eu nu vreau, pentru că pornesc de la victime şi aţi văzut câte sunt. Până acum am găsit o sumedenie de morţi şi lucrăm în continuare pe asta. Numai în vara asta am găsit şapte.
Cam câte victime ale Securităţii sunt?
Sunt în jur de 10.000 de oameni care au fost ucişi ilegal de Securitate şi vorbesc illegal, deci fără sentinţă, fără condamnare. Noi am găsit mai puţin de 100 abia. Avem de lucru. Eu n-o să pot termina în viaţa mea.
Mai devreme vorbeaţi despre continuitate, despre faptul că nu mai există Partidul Comunist dar există comunişti în România. Credeţi că se va cerne această sită prin generaţiile care vor veni?
Aştept alegerile. Nu ştiu. Să vedem, dar nu-mi pun mari speranţe nici în cei care ar urma. Suntem cumva în termen. Vedeţi dumneavoastră, de pildă Holocaustul a fost conştientizat şi condamnat la nivel internaţional la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70. Trecuseră deja 30 de ani de la faptă. Deci suntem în termen. Ceea ce facem noi este să arătăm. Noi nu tragem concluzii, nu condamnăm. Noi suntem un fel de detectivi care descoperă crimele săvârşite în numele comunismului şi le arătăm oamenilor. Nu condamnăm, nu tragem la răspundere. Asta ar trebui să fie sarcina justiţiei, dar justiţia, aşa cum vă spuneam, este tot a lor. Domnul Tiberiu Niţu, care candidează la postul de procuror general, a împuşcat oameni la Revoluţie. Ce vreţi mai mult de atât? Din păcate, văd că în loc să ieşim, parcă ne afundăm şi mai tare.
Cât de interesaţi sunt tinerii de acest subiect şi cât cunosc despre ceea ce a însemnat comunismul în România?
Au venit şi grupuri de elevi. Bine, oricum aici este cumva un spaţiu atipic pentru că noi nu avem nimic de vânzare, ci doar arătăm. Atât. Eu ţin conferinţe prin ţară şi, de obicei, la câte o conferinţă vin peste 100 şi sunt majoritatea tineri, elevi de liceu sau studenţi şi apoi oameni în vârstă. Lipsesc cei din generaţia mea, 40-50 de ani. Nu prea vin, dar în rest, tinerii sunt extrem de interesaţi. Am fost acum, de pildă, la Alexandria, în Teleorman, unde au fost peste 200 de auditori la conferinţă şi cei mai mulţi erau elevi de liceu şi foarte interesaţi. Au stat nemişcaţi. Nu trebuie să fi, cum să spun, dacă simţi că pierzi meciul, nu trebuie să te laşi, trebuie să lupţi până în ultimul minut. Uneori, bineînţeles că, mai ales în confruntarea cu autorităţile, câteodată se întâmplă să ne pierdem curajul, dar nu până la capăt, pentru că atunci când nu te ajută autorităţile, ajutorul vine aşa, parcă într-un mod divin, de la oamenii locului. De pildă, la săpături noi nu trebuie să plătim pe cineva să sape, să ne ajute. Oamenii vin de acolo din sat şi ne ajută, fără bani. Ba dimpotrivă, ne mai aduc şi mâncare de la ei. Rar s-a întâmplat să mergem prin diferite locuri şi să nu vină cu o bucată de brânză, cu nişte roşii, cu o pâine, o ceapă. Sunt foarte interesaţi pentru că noi le scoatem fantomele din dulap. Uite de exemplu cei trei pe care i-am găsit la Nepos, (Ioan Leonida Bodiu, Ioan Ştefan Burdeţ, Toader Dumitru, executaţi de Securitate în 1949 şi deshumaţi în 2009, în Nepos, Bistriţa-Năsăud, de echipa coordonată de Marius Oprea –n.r.) plângeau ţăranii când i-au găsit. Niciunul dintre ei n-a primit vreun ban.
Standul IICMER, din cadrul Târgului de carte Gaudeamus, situat la etajul 1 al Pavilionului Central Romexpo, poate fi vizitat în perioada 21 – 25 noiembrie, , între orele 10.00-20.00. Vizitatorii standului IICCMER vor avea parte de o experienţă inedită - o călătorie în timp, în trecutul recent al României, în inima sistemului concentraţionar comunist, unde vor putea fi martorii sistemului de teroare instituit în perioada 1945-1989.
