Marele creator de modă Givenchy îşi aminteşte
alte articole
Humbert James Marcel Taffin de Givenchy s-a născut într-o familie aristrocratică cu profunde rădăcini artistice. Acestea l-au ajutat mai târziu în incredibila sa operă de artă, încheind astfel o perioadă de 40 de ani de „haute couture”, ce a rămas recunoscută până în ziua de azi ca fiind inimitabilă. A îmbrăcat atât familii regale, cât şi vedete de film, primind numeroase premii, printre care şi Ordinul de Cavaler, rămânând unul dintre designerii emblematici ai secolului al XX-lea.
În ultimul interviu înaintea retragerii din lumea modei în anul 1995, Givenchy, marele „domn” al modei franceze, îşi aminteşte cu nostalgie de momente petrecute alaturi de bunii săi prieteni Balenciaga şi Coco Chanel.
Audrey Hepburn care a fost muza şi prietena lui de-o viaţă, spunea: „hainele Givenchy sunt protectoare împotriva răului”. Maestrul, în schimb, între orgoliu şi ironie, comenta că ajuta femeia să-şi găsească un soţ. Însă frazele lui nu trebuie să ne inducă în eroare căci Givenchy căuta întotdeauna aceeaşi linie, cu speranţa de a ajunge la desenul definitiv. El s-a inspirat din trinitatea platonică: „frumos, bun şi adevărat”, ce poate servi ca scut împotriva modernităţii şi a celor ce distrugeau eleganţa.
În interviu, Givenchy îşi aminteşte: „Întotdeauna mi-am dorit să cos, dar tutorele şi familia mea erau împotrivă. Această profesie era prost văzută după război şi mai ales într-o lume ca a mea, cu educaţie protestantă severă. Fratele meu s-a îndepărtat de această educaţie şi a îmbrăţişat religia catolică. Eu am păstrat credinţa mamei mele de care eram foarte legat. Încet, încet, am pierdut contactul cu familia mea paternă, ce deţinea minele de cărbune din Anzin, naţionalizate în 1945.
Givenchy este numele unui sat din Artois, regiunea noastră de origine. Trăiam în Beauvais, unde bunicul meu matern administra o fabrică de tapiserie - Gobelins - şi colecţiona mobilă, materiale, stofe, drapele, statui gotice, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Avea mania de a aduna lucruri. Când a murit, colecţia lui s-a vândut la licitaţie. După ceva timp, m-am decis să plec la Paris, pe la sfârşitul războiului. Familia mea m-a lăsat, fără a crede o secundă că îmi voi îndeplini visul. De fapt, nu aveam nicio recomandare. Eram doar o foarte hotârât.
Prima dată când am intrat în biroul Elsei Schiaparelli (creatoare de modă pentru care Givenchy a lucrat între 1947-1951 - n.r.) din Piaţa Vendôme, purta un costum negru şi o pălărie din păr ondulat, ce amintea de toca etruscă. Privirea mea s-a oprit în botinele sale de ocelote (felină - n.r) şi în stelele sale de diamante unite pe un lanţ de aur, o replică a Ursei Mari. Viaţa acesteia era solitară, dificil de dus, dar întotdeauna fascinantă, aşteptând vizita fiicei sale Gogo şi a nepoatei sale Marisa Berenson. Într-o noapte, când am însoţit-o la teatru, mi-am dat seama că purta un pantof roşu şi unul violet. Eram foarte surprins aşa că mi-am permis o observaţie: „Scuzaţi-mă, dar mă tem că dvs. v-aţi încălţat în mare grabă”. „Dvs. ar trebui să ştiţi că acesta este un chic, prietenul meu”. Acest răspuns m-a lăsat mut. Am descoperit atunci pentru prima dată că, la acel timp, acesta era adevăratul chic.
La trei sau patru ani după deschiderea propriului meu atelier (în 1952 - n.r.) am putut, în sfârşit, să-l cunosc pe dl. Balenciaga. Talentul şi creativitatea sa erau în mod real impresionante. Pare incredibil, dar clientele sale îi dădeau comenzi de până la 17 piese vestimentare odată, şi de multe ori chiar aceeaşi rochie de seară, pentru a nu trebui s-o pună tot pe aceeaşi.
„Dar tu îţi pierzi timpul!” a exclamat Chanel văzându-l pe Balenciaga cum pregăteşte 150 de modele pentru colecţie şi prezentare. Nu vorbea din invidie, în mod sigur, pentru că ea însăşi prezenta 40 de modele.
Primul care a simţit căderea acestui sistem a fost chiar Balenciaga. Femeile necesitau mai puţine rochii de seară pentru că nu mai călătoreau cu vaporul, ci cu avionul. Mulţi ani a circulat zvonul că Cristóbal Balenciaga urma să-şi închidă atelierul, dar el nu a schimbat nimic în modul său de lucru. Givenchy îşi aminteşte de indignarea lui Balenciaga când i s-a propus, într-o vizită la New York, să i se pună numele ca marcă pe şosetele de bărbaţi. Acest lucru părea încă inadmisibil prin anii 50-60.
În 1968 Balenciaga avea peste 600 de lucrători şi liste interminabile de comenzi, dar a preferat să plătească pentru câţiva ani salariile angajaţilor săi şi şi-a închis porţile atelierelor. Clientele sale au fost distruse. Îi comandaseră sute de costume odată, de teama că designerul lor favorit îşi va închide porţile atelierului. Acesta a fost timpul său cel mai bun. Când nu a mai avut nimic în ateliere a trecut strada Georges al V-lea cu clientele sale cele mai bune şi le-a adus în atelierul lui Givenchy, unde le-a spus: „aici vă veţi îmbrăca de acum încolo”.
„Balenciaga a dispărut de atâta timp (din 1968 - n.r.) şi ceea ce a făcut este foarte actual şi în modă. Mulţi se inspiră încă din tehnica sa care era admirabilă. Adevărata artă nu este să găseşti ţesătura, ci să coşi o floare, să ştii să coşi un bie, să ştii să te porţi cu o ţesătură şi să faci astfel ca hainele să mângâie corpul. Balenciaga le făcea - nu trebuie să vătămezi ţesătura. Un saten are căderea sa, iar o ţesătură "în punct" are alta, diferită. A da formă materialului luat de pe un sul de carton, făcând o siluetă "susceptibilă" de a se mişca urmând corpul femeii: asta da, este o faptă de vitejie”.
În acele timpuri prezentările de modă se făceau fără fundal muzical. Se pregătea o cortină mică de saten alb pentru intrarea modelelor. Toate ieşirile modelelor se realizau într-o tăcere impresionantă. Publicul se întreba cum erau făcute hainele, ce păreau, că nu atigeau corpul.
În momentul în care femeile n-au mai necesitat multe rochii elegante de seară, pentru că n-au mai călătorit cu vaporul, a început decadenţa.
„Haina trebuie să urmărească corpul femeii şi nu corpul să urmărească haina” spunea Balenciaga. Când se văd hainele făcând salturi în prezentările de modă de azi, înseamnă că nu au fost bine create.
Givenchy continuă: „Am cunoscut-o destul de bine pe Coco Chanel. Trăia singură şi nu era fericită, iar Cristóbal Balenciaga încerca tot timpul să o facă să se simtă bine”.
„Povesteşte-i lui Hubert despre primii tăi paşi” îî spunea Balenciaga lui Chanel - „Oh, nu mă supăra, deja i-am spus-o de o sută de ori”. Dar de fiecare dată Chanel inventa o poveste nouă, deşi erau martori în Paris care dezminţeau cele spuse de ea şi odată lansată în discuţie Chanel vorbea continuu, de frică, pentru a nu fi nevoită să se întoarcă în camera sa.
Cu toate că făcea o modă radical opusă, Chanel şi Balenciaga împărţeau acelaşi rafinament. Coco purta bluze de saten admirabile cu perle adevărate la butoni. Prânzurile sale delicioase erau servite pe o masă de parquet de Versailles, cu solniţe decorate cu languste, care probabil că-i fuseseră făcute cadou de ducele de Westminster.
Într-o noapte, după ce am terminat cina, Balenciaga, care ştia că nu asistasem la nicio prezentare a unei colecţii Chanel, i-a spus: „Coco ar trebui să-i arăţi salonul tău lui Hubert: a urcat la primul etaj şi apoi pe podium cu mâinile în buzunare, ea însăşi a defilat ca un model: a fost ceva de neuitat. În acele timpuri, soţii nu-şi acompaniau soţiile la prezentările de modă; Chanel a fost prima care a instalat scaune de bar în spatele scaunelor pentru invitate, pentru a le putea aşeza partenerii. Şi pentru ca ei să nu se simtă atraşi de modele, acestea purtau ciorapi de bumbac şi pantofi de saten. În unele ocazii, aceeaşi rochie putea să apară chiar de cinci ori: se schimba cureaua din talie - care putea fi încrustată cu diamante, smaralde sau topaze.
Balenciaga ura publicitatea. Jurnaliştii se ascundeau pe strada George al V–lea sau recurgeau la diverse trucuri. Într-o zi revista „Elle şi W” i-a cerut lui Coco o fotografie cu ea şi Balenciaga. Chanel le-a promis celor de la revistă, Helene Lazareff şi lui John Fairschild, că o vor avea. Balenciaga nu a acceptat, ca întotdeauna în astfel de cazuri. Dar Coco era foarte insistentă ca de fiecare dată : „vino, ne punem pe o bancă doar o secundă: poţi să faci asta pentru mine”. „Pentru tine vreau, dar pentru o revistă niciodată”, a comentat Balenciaga. Coco ura când cineva îi rezista, sau nu era de acord cu ea. Crezând că îşi pierde din prestigiu, a dat presei americane un articol cu unele lucruri teribile despre vechiul său prieten. Balenciaga nu a putut crede că o femeie pe care o cunoştea bine, pe care o iubea şi o respecta mult, i-a putut înşela aşteptările. A fost foarte trist când a înţeles că Chanel era cea care făcuse articolul şi a decis să n-o mai vadă niciodată, uitând să-i pronunţe şi numele. A scos din apartamentul său din strada Marceau toate obiectele pe care le primise cadou de la ea şi a plecat urgent în Spania. Coco şi-a trimis emisarii, care au dorit să clarifice lucrurile, dar nu a ajutat la nimic. L-a rănit pentru totdeauna pe Balenciaga.
Aceste prietenii fac parte din viaţa mea, continuă Givenchy. Astfel am legat prietenii cu Audrey Hepburn, cât şi cu alte cliente ale mele. Relaţiile noastre nu se limitau la haine: am învăţat multe privindu-le, trăind, primind şi ieşind împreună.
Dacă ar trebui să aleg o formă pentru a mă reîncarna în această lume, aş fi un „labrador”: îl iubesc mult pe al meu şi cred că el m-a iubit mult. Este o rasă minunată, fidelă şi afectuoasă care latră puţin şi demonstrează o enormă afecţiune petru copii. Sau dacă nu, îmi începeam din nou viaţa ca un „arbore” în Anglia. Englezii înţeleg arborii mai bine ca oricine”, a mai spus Givenchy.
Înainte ca lucrul acesta să se poată întâmpla, el a mai avut multe colecţii de prezentat. A avut de pregătit şi organizat o expoziţie retrospectivă Balenciaga, ce a fost prezentată în muzeul Galliera în 1998. Cum spunea Fontenelle în poemul "Din memoria trandafirului": „niciodată nu s-a văzut să moară un grădinar”, făcând referire la marele creator. Din 1995 când acesta s-a retras din lumea modei, brandul Givenchy a fost condus de John Galliano, urmat de Alexander McQueen şi Julien MacDonald, iar din 2005 codul vestimentar al casei Givenchy este interpretat de talentatul creator de modă Riccardo Tisci.