Marea şi legendele ei

Marea e tot atât de frumoasă şi toamna, nu numai primăvara şi vara. Acum câteva zile, când am ajuns la ţărmul ei, avea o mulţime de nuanţe, de parcă valurile, destul de blânde, s-ar fi încununat cu salbe de safir şi smarald. Cine a botezat-o ”Neagră” o fi prins-o pe furtună. Mitofolclorul nostru o surprinde şi tulbure şi limpede. Într-un colind, chiar când e tulbure, ea poartă pe deasupra un leagăn cu o fată vrednică:

Cetioară, cetinele,

Dragă-Ler,

Vine Marea tulburată.

Dar pe Mare ce-mi venea

Purtând leagăn de mătase?

Dar în leagăn cine-mi şade?

Cetioară, cetinele,

Dragă-Ler,

Vine Marea tulbure.

Dar pe Mare ce-mi venea?

Şade N. cu ochii negri –

Nu-mi şade ci chindiseşte...

Într-un alt colind, oarecum încifrat, Marea e infinită şi limpede:

Vine Marea cât de mare,

Dar de Mare ţărmuri n-are,

Dar de lină,

Ţărmuri mână...

Marea noastră pare că a fost Mare de la începutul lumii. Specialiştii spun că ea este o amintire a Mării Sarmatice şi că prezintă mai multe aspecte, unice în lume. Ştiinţific, e definită ca o mare din bazinul atlantic, aflată între Europa şi Asia, fiind legată de Marea Mediterană prin Strâmtoarea Bosfor, în Marea Marmara, şi prin Strâmtoarea Dardanele, în Marea Egee. Prin Strâmtoarea Cherci, se ajunge în Marea Azov. Marea noastră are o suprafaţă de 413.000 kmp. Mareele sunt aproape inexistente, având o amploare de aproximativ 12 cm.

În Marea Neagră, se varsă mai multe fluvii şi râuri, cele româneşti mai importante fiind Dunărea şi Nistru. Acum aproape 3.000 de ani, ea era înconjurată numai de traci, aşa ca pe atunci i-am fi putut spune Mare Nostrum ”Marea Noastră”, cum numeau romanii Marea Mediterană.

Rămânând mai departe pe tărâm ştiinţific, e de menţionat faptul că, pe fundul Mării Negre, arheologii subacvatici au descoperit puzderie de cetăţi scufundate. De câţiva ani încoace, arheologii americani explorează fundul acestei mări cu rezultate din ce în ce mai spectaculoase. Totodată, arheologii subacvatici români au descoperit, în dreptul Mangaliei, ruinele unei întinse cetăţi scufundate, dar lipsa fondurilor a făcut ca situl să nu poată fi explorat decât în parte.

La graniţa dintre ştiinţă şi mit se află, deocamdată, localizarea centrului istoric şi cultural al Imperiului Atlant pe actualul ţărm românesc. Marea Neagră - Pontos Euxinos, în greacă, şi Pontus Euxinus, în latină – este destul de des menţionată în scrierile autorilor antici. Printre altele, în ”Istoria naturală”, Plinius cel Bătrân pomeneşte de cattuzi, neam ce trăia la gurile Dunării. Ceea ce e destul de ciudat este că acest etnonim, CAT-TUZi, însemna în limba tracă ”Asemănători Pisicilor” (cf. latin. catus ”pisică”; slav. tozhe ”asemenea”; rom. cotoi; cotoşman). Desigur, cercetări viitoare vor lămuri acest mister.

De aici încolo, merită amintită şi mitologia românească a Mării Negre, destul de bogată. Astfel, pornind de la realitatea că Insula Şerpilor nu are surse de apă potabilă, în unele legende ale românilor din Bugeac şi din Dobrogea se spune despre ea că este poarta spre Celălalt Tărâm, ai cărui locuitori sunt şi buni şi răi, toţi fiind însă înzestraţi cu aptitudini suprafireşti. Acolo se află şi Sorbul Pământului zis şi Sorbul Mărilor. Tot acolo este şi Bradul Zânelor, care îşi întinde ramurile ca pământenii, după ce trec anumite încercări, să poată merge în Tărâmul Celălalt.

Sorbul trăieşte în ape. Seamănă cu peştii, pentru că are şi el solzi strălucitori, dar are o gură uriaşă, cu care soarbe apa, înecând toţi oamenii care se scaldă în apă sau care doar stau pe maluri privind.

Sorbii se găsesc în toate apele mai mari. În Marea Neagră este unul mai mare decât toţi Sorbii din lume, Sorbul Mărilor, cu sediul într-o peşteră submarină, scobită la temelia Insulei Şerpilor. Această căpetenie a Sorbilor soarbe apa din când în când, căci altfel, se spune, dacă n-ar sorbi-o, s-ar mări mult şi ar îneca pământul! Se mai spune că, unde locuieşte acest Sorb, acolo se adună toate apele pământului. Când îi e sete - şi atunci e semn de secetă – soarbe şi apa râurilor, cu atâta lăcomie încât soarbe şi broaştele, care cad apoi pe pământ laolaltă cu ploaia. Aşa se fac ”ploile cu broaşte”, când, după o secetă, plouă îndelung şi mult.

În Marea cea Mare, cum este denumită de multe ori în folclorul nostru, îşi are locuinţa şi un Peşte Uriaş. Pe spatele lui cresc buruieni ca pe pământ. E aşa de mare încât un târg întreg ar sta pe spinarea lui. De obicei, stă nemişcat, iar peştii şi ”Oamenii de Apă”, făcuţi din pământenii cei înecaţi, vin de se odihnesc pe el, ca pe un ostrov. Dar cum vede pe diavol scăldându-se, ori pe Ăl din Baltă, cum i se mai zice, sau doar un drăcuşor cât de mic, se ia după el să-l înghită. Dracul, cum îl zăreşte, încearcă să scape înotând, dar peştele se ţine după el. Când îl ajunge, se iau la bătaie, iar din fuga şi din lupta lor se nasc valurile Mării.

Un duh al mărilor, care hălăduieşte şi el pe fundul Mării Negre, într-un palat mare şi frumos şi de acolo conduce Împărăţia Peştilor, este Vidra sau Iuda. Toţi peştii ascultă de el. Locul unde se află palatul lui se numeşte Vidros şi e cel mai adânc loc al Mării. E tot aşa de adânc, ca de la cer la pământ. Acolo sunt peşti câtă frunză şi iarbă. Tot în Mare se află şi alte fiinţe stranii, jumătate femei, jumătate peşti, numite Faraoance sau Faraoni (!), despre care am scris, nu prea demult, în documentarul ”Zânele Apelor”.

Din mitofolclorul maritim românesc nu putea lipsi delfinul, cu denumirea arhaică de dulf. Cu trecerea timpului, această denumire a căpătat formele de duf şi duh. Astfel, în mai multe colinde dobrogene este vorba de un măr fermecat, care creşte pe ţărmul Mării, dar nu apucă niciodată să i se coacă fructele, din pricina Dulfului:

Dulf de Mare Neagră,

Când vine-n deseară,

Din vânt,

Pe pământ,

Sare-n merişor,

Mâncă binişor.

”Nu mânca,

Nu le strica,

Frunza n-o dărăpăna”,

Prinse măru-a se văita.

Deznădăjduit, pomul strigă după ajutor:

Prinse măru-a se văita,

Cu glas mare a striga:

”Cine-n lume s-a afla,

Dulf de Mare-a săgeta?”

Un voinic aude glasul mărului, îşi ia arcul şi o săgeată ”sicreată” şi stă la pândă. Dulful soseşte iarăşi ca să mănânce mere, şi atunci, voinicul se pregăteşte să ţintească hoţomanul; dar:

Dulf de veste că prindea

Şi din gură-aşa-i grăia:

”Niţă, nu mă săgeta,

Că degeaba te sileşti,

Pe noi nu ne prăpădeşti,

Căci suntem vreo nouă fraţi,

Ce au fost toţi săgetaţi,

Dar niciunul n-am murit,

Căci în mare ne-am dosit”.

Din acest colind se înţelege că Dulful nu poate fi ucis nici măcar cu săgeata ”sicreată”, având aşadar însuşiri suprafireşti, şi de aceea i s-o mai fi zis şi Duh. Dacă, într-adevăr, pe ţărmul vestic al Mării Negre s-a aflat capitala atlanţilor, iar de la ei se presupune că provin toate limbile de mare cultură, atunci toponimul ANKY-RI-ANA, atestat ca localitate getică în Dobrogea, s-ar putea tălmăci prin ”De unde revine (răsare) Soarele” (cf. rom. încă; egipt. Rhe ”Soare”; grec. ana ”înapoi; în sus”), căci şi pentru locuitorii Daciei, Marea Neagră, de unde se înalţă divinul astru, se află la Răsărit.

Până la limpezirea ipotezelor ce privesc Marea Neagră, se mai pot face destule speculaţii. Astfel, e posibil ca actuala denumire a Insulei Şerpilor, precum şi cea a Sorbului pomenit mai sus, să provină din antroponimul tracic atestat, SARP-EDON ”Omagiu Zeilor” (cf. latin. servo ”a serba”; german. Odhin – Zeul Suprem; grec. Athena – Zeiţa Înţelepciunii), ce se mai poate traduce şi prin ”Şarpele Divin”, ce poate fi în legătură şi cu statueta Şarpelui Glykon, descoperită în ruinele vechii cetăţi Tomis.

Oricum, în foarte multe descântece româneşti, Marea Neagră este foarte temută, acolo fiind trimise duhurile rele şi bolile. Poate că această expediere este o amintire de neuitat a tărâmului ce va fi fost vreme de milenii sacru - pentru atlanţi, pentru troieni, pentru traci, pentru români – distrugător al relelor.

Ţările Române nu puteau renunţa vreodată la această Mare a Mărilor. Slavă Cerului, în anul 1878, prin revenirea Dobrogei la Ţara-Mamă, Marea s-a reîntors la noi sau noi ne-am reîntors la ea, ca la un bun de cel mai scump!

În vremea domniei lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), Ţara Românească se întindea de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare şi ţărmul Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Şerpilor. Din anul 1484, aceasta din urmă a intrat sub stăpânirea otomană, cum intrase înaintea ei şi Dobrogea.

Moldova a avut şi ea ieşire la Mare; din unele cronici, se înţelege că, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, partea respectivă a Mării Negre era considerată ”lac moldovenesc”. La începutul veacului al XIX-lea, fostul ”lac moldovenesc” a ajuns sub stăpânirea ruşilor; dar Mihai Eminescu tot reaminteşte de vechea noastră graniţă maritimă, în teribila sa ”Doină”:

Din Hotin şi pân’ la Mare,

Vin muscalii de-a călare...

Precum în mitofolclorul românesc, aşa şi pentru poetul nostru naţional Marea este vrăjită, plină de forţe suprafireşti, unde Luceafărul se aruncă din cer şi se preface într-un mândru tânăr:

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător,

Se cufunda în Mare;

Şi-n apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte,

Şi din adânc necunoscut

Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestrei

Şi ţine-n mână un toiag

Încununat cu trestii...