Marea Britanie are nevoie de o strategie europeană

Premierul britanic David Cameron nu are o strategie de abordare a Europei şi este puţin probabil ca această stare de fapt să se schimbe, scrie marţi Financial Times.

O consecinţă a acestei lacune imense este că, pentru prima dată în secole, Marea Britanie nu are şi nu poate avea o politică externă coerentă.

Autorul comentariului, Ian Davidson, fost editorialist al publicaţiei britanice, este de părere că fie Marea Britanie se aliniază planurilor franco-germane, fie se retrage.

Care sunt principalele probleme strategice în Europa? Prima este permanentă şi se numeşte Germania. A doua este mai îndepărtată şi mai circumstanţială şi se numeşte Rusia. Dacă vă simţiţi incorect politic, puteţi chiar adăuga o a treia problemă strategică pentru Europa: SUA. Dar este evident că principala prioritate este Germania, pentru că, până când Europa nu rezolvă problema germană, nu poate aborda nici chestiunea rusă, nici pe cea americană.

În ce constă problema germană? Este pur şi simplu vorba de faptul că Germania este mai mare, mai puternică, mai bogată şi mai influentă decât orice altă ţară europeană. Ceilalţi au nevoie de o strategie pentru a-i îngrădi influenţa. Mai presus de orice, înşişi germanii au recunoscut de multă vreme că influenţa lor creează o problemă pentru restul Europei; astfel, din acest motiv, şi ei au nevoie de o strategie pentru a relaţiona cu restul Europei.

Cameron nu este primul premier britanic fără o strategie europeană. Guverne britanice succesive au susţinut că ţării i-ar fi mai bine dacă Europa ar fi organizată mai lejer, pe baze interguvernamentale, fără o majoritate de vot sau vreuna dintre capcanele federalismului incipient.

Această viziune se întemeiază pe o eroare profundă. Caracteristica centrală a instituţiilor care funcţionează pe bază de consens este aceea că ele consolidează poziţia celor puternici, nu a celor slabi. De exemplu, NATO funcţionează pe bază de consens. Înseamnă oare acest lucru că Luxemburg are o pondere egală cu toate celelalte state membre şi, prin urmare, drept de veto? Nu! Înseamnă că NATO este condusă de americani.

După cel de-al doilea război mondial, francezii au avut o viziune cumva diferită a Europei. Din învăţămintele pe care le-au tras din istoria lor naţională, francezii ştiau că trebuie să găsească o rezolvare a problemei germane. Şi astfel francezii au ajuns la concluzia că singura soluţie era negocierea unor relaţii strânse, pe bază de tratat cu Germania - şi cu alţi vecini ai Germaniei care erau dispuşi să vadă problema în acelaşi mod. Iată de ce, în 1950, Robert Schuman a propus crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

Reacţia britanică la planul Schuman a fost bănuitoare şi furioasă. 'Exista opinia generală că guvernul francez s-a comportat extrem de urât, venind cu această propunere, într-o lume aflată în criză', consemna minuta şedinţei de cabinet din 10 mai 1950. Potrivit minutei, Herbert Morrison, vicepremierul britanic, 'a spus că poate că propunerea (lui Schuman) a avut la bază consideraţii în principal de ordin economic, dar evident avea implicaţii politice extrem de importante'.

Desigur, Morrison se înşela în analiza sa. Planul Schuman nu avea la bază 'consideraţii în principal de ordin economic', ci exclusiv intenţii politice explicite, după cum a explicat chiar Schuman în declaraţia sa de la Paris. Scopul lui Schuman nu era să promoveze liberul schimb, ci să lege strâns Franţa şi Germania, pentru a se asigura că un război între cele două ţări nu va mai fi posibil.

Este instructiv să citim ce au spus atunci britanicii, din două motive. Primul, deoarece ne dăm seama că britanicii nu i-au înţeles deloc pe francezi. Al doilea, pentru că înţelegerea britanicilor a ceea ce înseamnă Franţa şi alte ţări nu a progresat prea mult în ultimii 63 de ani.

Astăzi sunt mulţi în Marea Britanie care încă mai cred că raţiunea de a fi a Uniunii Europene este promovarea liberalizării comerţului şi a prosperităţii economice. Nu acesta este şi nici nu a fost vreodată scopul central al integrării europene.

Cine crede că acesta este răspunsul înseamnă că nu a înţeles întrebarea. Alte ţări europene, începând cu Franţa, nu erau interesate să creeze o zonă simpatică, sensibilă şi interguvernamentală de liber schimb. Ceea ce vroiau ele cu adevărat era să rezolve problema germană, iar pentru aceasta era nevoie de un tratat politic cu instituţii dotate cu instrumente de constrângere. Dar cel mai important fapt este că acest tratat nu era doar dorinţa Franţei şi a celorlalţi, ci şi a Germaniei.

Pentru a ne lămuri că aceasta este ideea centrală care stă la baza strategiei germane trebuie să privim nu mai departe de criza din zona euro. Pentru o perioadă destul de lungă de timp au existat temeri că presiunile asupra zonei euro ar putea produce o ruptură. Dar, prin definiţie, prăbuşirea euro ar însemna prăbuşirea întregului eşafod al strategiei Germaniei cu privire la integrarea europeană. Dacă pieţele s-au calmat, acest lucru s-a întâmplat pentru că ele au înţeles în cele din urmă voinţa neclintită a germanilor de a asigura supravieţuirea acestei strategii.

Dacă Germania şi alte ţări puternice îşi vor dori un sistem pe bază de tratat care să se îndrepte către o Uniune federală, atunci acel sistem va fi exact aşa. Că este sau nu pe placul Marii Britanii, acest detaliu este deja complet neimportant. După ani şi ani în care Marea Britanie a jucat rolul de frânar, opţiunile lui Cameron sunt în prezent atât de limitate încât se află în faţa unei alegeri dure: să se plieze preferinţelor strategice ale Germaniei şi Franţei sau să se retragă.