Independenţă cu gust amar: Un veteran de război trăieşte de 6 ani în stradă
alte articole
Chiar dacă moldovenii grăbiţi în fiecare dimineaţă la serviciu, se confruntă cu traficul rutier blocat şi ambuteiajele kilometrice din ultimele zile, autorităţile consideră că acum este un motiv de sărbătoare, respectiv 25 de ani de independenţă, acesta fiind motivul pentru care bulevardele centrale sunt blocate pentru repetiţiile militarilor, fiecare colţ de stradă ar părea că se repară, iar mai nou, potrivit deciziei guvernului, bugetarii se vor odihni acasă 5 zile.
Pentru un sfert de veac de independenţă, autorităţile au pregătit nu una, ci trei parade - militară, folclorică şi muzicală - şi un buget de milioane.
Şi totuşi, dacă prin toate aceste manifestaţii autorităţile aşteaptă ca moldovenii în mod miraculous să se molipsească de febra patriotismului, atunci pentru Tudor Pînzari, un veteran al războiului din 1992, care trăieşte de mai bine de şase ani în stradă după ce i-a fost demolată casa de autorităţi, aceste acţiuni şi-au pierdut demult semnificaţia.
”În primăvara anului 1992, am schimbat bicicleta pe armă”, îşi aminteşte Tudor Pînzari, unul dintre veteranii războiului de pe Nistru. Ajuns la Comisariatul din Căuşeni, a lăsat bicicleta în ogradă, a urcat în maşină şi a fost dus la război. La întrebarea ce l-a motivat să-şi rişte viaţa, d-nul Tudor pare luat prin surprindere ”am vrut să-mi apăr ţara”, exclamă el.
Pe atunci nu bănuia că autorităţile vor aprecia prea puţin acest gest de sacrificiu. Peste 10 ani, în 2002, în timp ce veteranul era internat în spital fiind grav bolnav, autorităţile locale i-au demolat casa în mod ilegal, refuzând de atunci să-i ofere altă locuinţă. Şi dacă iniţial acesta închiria o cameră în Căuşeni pentru toată familia sa, în luna iulie 2010, atunci când pensia de invalid nu-i mai ajungea pentru cheltuieli, disperarea, frustrarea şi neputinţa l-au convins să vină la Chişinău. ”Nu aveam altă ieşire, nu aveam cu ce plăti chiria, pensia mea fiind de 230 de lei. Când s-a scumpit gazda, ştiam că nu mai am nicio şansă. Am luat de acasă două cămeşi şi o pereche de pantaloni şi am venit la Chişinău”. Aici aştepta să fie ascultat, cel puţin, ”speram…totuşi am luptat pentru această ţară odată”, îşi aminteşte Tudor Pînzari.
S-au scurs şase ani de zile de când veteranul de război a hotărât să protesteze în stradă cerând autorităţilor doar un spaţiu locativ în comuna sa pentru el şi familie. În tot acest timp, Tudor Pînzari a devenit unul dintre cei mai longevivi protestatari din Moldova, şi totuşi acest fapt nu a înduplecat autorităţile care l-au tratat cu indiferenţă şi nepăsare.
Ajuns la Chişinău în vara anului 2010, acesta şi-a instalat un cort lângă Ambasada SUA, unde ceruse şi azil politic. Apoi s-a mutat lângă clădirea guvernului construindu-şi o colibă improvizată din lemn. A fost şi acolo neobservat de majoritatea celor care s-au tot perindat la guvernare. Mai mult decât atât, în primăvara anului 2011, cu ocazia vizitei lui Joe Biden la Chişinău, folosindu-se de o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie care a interzis toate protestele din Piaţa Marii Adunări Naţionale, reprezentanţii legii şi „apărătorii cetăţenilor” i-au demolat casa improvizată într-o noapte, lăsându-l pe veteran, din nou, pe drumuri. A doua tentativă de a-l alunga din faţa guvernului a avut loc în 2012, pe timpul guvernării lui Vlad Filat, când i-a fost distrusă din nou coliba din lemn. ”Pe atunci, lui Filat îi era ruşine că steagul Moldovei, pe care îl amplasase în Piaţa Marii Adunări Naţionale se afla chiar lângă coliba mea”, a povestit d-nul Tudor.
Veteranul de război nu a renunţat la protest nici în aceste condiţii. Cât timp clădirea Parlamentului era în proces de renovare, aleşii poporului se întâlneau în fiecare săptămână la Palatul Republicii. De atunci, Tudor Pînzari şi-a mutat casa improvizată lângă Palatul Republicii. În plus, la doar câţiva paşi se aflau sediile unora dintre cele mai influente partide de la guvernare din acei ani, Partidul Liberal în frunte cu Mihai Ghimpu şi Partidul Liberal Democrat din Moldova, al cărui preşedinte a ocupat şi poziţia de prim-ministru. N-a contat prea mult nici faptul că la vreo 50 de metri se află reşedinţa de stat a Preşedintelui Nicolae Timofti.
Timp de şase ani, puţini dintre aceşti demnitari s-au întrebat cum e să trăieşti fără acces la apă, pe ger, când afară fulguieşte, într-o colibă de lemn şi cu o pensie de câteva sute de lei care o dă, în mare parte, pe medicamente.
”N-ai cui te plânge în ţara asta. Începând cu premierul şi până la preşedintele ţării, toţi se fac că nu mă văd, că nu exist”. Iar dacă politicienii s-au dovedit a fi de neînduplecat, sistemul de justiţie din Moldova a reconfirmat incapacitatea statului de a avea grijă de propriii cetăţeni. Astfel că, ultima decizie a magistraţilor din Moldova, decizie emisă în luna iulie 2016, la mai bine de 14 ani de când Tudor Pînzari a rămas fără casă, recunoaşte că autorităţile locale au acţionat ilegal şi le obligă să-l introducă pe Tudor Pînzari în „lista de aşteptare” a primăriei din Căuşeni.
Autorităţile din Căuşeni susţin însă că o astfel de listă nu există pentru că nu sunt bani. Astfel că situaţia a ajuns iar în punctul zero; din moment ce autorităţile locale nu au fonduri, guvernul este cel care trebuie să îndeplinească decizia judecătorească.
În fiecare luni dimineaţă veteranul merge la cancelaria guvernului să întrebe dacă au ajuns actele necesare din Căuşeni şi dacă a fost luată vreo decizie. Însă de vreo patru săptămâni, i se tot spune că actele încă nu au ajuns şi să revină peste alte câteva zile.
Bineînţeles că oficialii sunt ocupaţi cu organizarea sărbătorilor naţionale, iar din ferestrele blindate ale maşinilor lor luxoase, coliba de lemn a lui Tudor Pînzari e prea mică şi nesemnificativă. Din această cauză, veteranul zice că nu mai are speranţa că vreun politician îl va ajuta. ”Dacă atâţia ani de zile, nimeni nici nu s-a apropiat de mine să întrebe ce fac aici…nici nu mai ştiu ce să cred, dar probabil (guvernanţii) aşteaptă să mor şi să scape de problemă”, o spune resemnat Tudor.
Oamenii de rând, în schimb, s-au arătat solidari cu protestatarul. ”De când stau în stradă, am cunoscut mulţi oameni buni. Unii îmi oferă un leu de pâine, alţii un cuvânt bun, îmi povestesc despre problemele lor şi îmi zic că dacă ar avea puterea mea, ar ieşi şi ei în stradă”.
