Impresii de calatorie din Spania (IV) - Sevilla

Ronda

La patruzeci de kilometri de Málaga, dupa un drum aventuros in serpentine, se intinde Serrania de Ronda, zona montana a Andaluziei cea mai dificil de accesat. Districtul montan Ronda fascineaza prin altitudinile de aproape 2000 de metri, la numai cativa kilometri de zeroul absolut al marii, fiind in acelsi timp gazda primelor trei mari Parcuri Nationale ale Andaluziei. De parca n-ar fi destul cu maretia naturii, pozitia de granita naturala a masivului Ronda a facut din ea una din cele mai ravnite regiuni ale Peninsulei Iberice. Aici au avut loc unele din cele mai sangeroase lupte din timpul Reconquistei spaniole si tot aici au rezistat pana recent cetele de talhari cele mai temute. Localnicii uzeaza si astazi de traditionalul mijloc de transport pe spinarea asinilor si catarilor, singurul posibil pe anumite portiuni de poteci stramte. Asezarile sunt presarate cu zgarcenie, ca niste pete albe pe fundalul vegetatiei de un verde neobisnuit de dens pentru Spania. Tot ca prin minune a supravietuit aici specia bradului spaniol, o rara relicva din tertiar, care intrece in longevitate orice forma de viata de primprejur. Masivul e populat insa cu predilectie de vulturi si acvile, fiind unul din arealele preferate ale cercetatorilor de pasari rapitoare din intreaga lume.

Ascuns in cotloanele muntilor, orasul Ronda, supranumit "cuibul de vulturi” exercita o atractie cel putin la fel de mare asupra vizitatorilor. Dupa parerea multora, Ronda este cel mai frumos oras din Spania. Farmecul aparte al Rondei rezida in peisajul unic al muntilor care o inconjoara si in localizarea spectaculosa a orasului. Casele se catara pe doua platouri de munte situate fata in fata, despartite de o prapastie abrupta de cateva sute de metri. Legatura dintre cele doua segmente ale orasului se face prin intermediul a doua poduri, Puente Viejo si Puente Nuevo, podul cel "nou” avand o vechime de nici mai mult nici mai putin decat ... 400 de ani. Masurand 96 de metri in inaltime, atrage privirile prin frumusetea sa fara egal, arcuindu-se peste valea stancoasa. Prima incercare de constructie s-a soldat in anul 1735 cu o tragedie: podul s-a prabusit, ingropand sub el 50 de oameni. Constructia reluata imediat dupa accident a reusit, dar, intocmai ca un Mester Manole autohton, arhitectul s-a prabusit in prapastie in timp ce incerca sa daltuiasca in piatra anul finalizarii. Sub balconul din dreapta podului apare cuvantul "año”, fara ca inscriptia sa fi fost continuata...

La ordinul unui rege musulman a fost construita la baza podului o scara cu 350 de trepte. Generatii intregi de prizonieri crestini s-au istovit aici pe scari carand apa trebuincioasa populatiei orasului. Chinul lor sisific a intrat in constiinta oamenilor, dand nastere unui blestem raspandit pana astazi: "sa pieri in Ronda, la caratul apei”. Printre altele, pretioasa apa era folosita si in baile arabe, surprinzator de bine conservate. Situarea lor la una din portile de intrare in cetate nu surpride defel, stiut fiind faptul ca musulmanilor le e propriu obiceiul de a se primeni inainte de a calca pragul unui asezamant.

O singura zi nu e suficienta pentru a descoperi orasul Ronda, cu multimea de cladiri istorice inghesuite pe romanticele stradute stramte, care imbie la plimbarea pe jos. Accesul motorizat e interzis in orasul vechi, lucru lesne de inteles la asa risipa de monumente pe un spatiu asa de dramuit. Intemeiata de celti, prosperand sub fenicieni, cucerita de romani si rasa de pe fata pamantului de insusi Julius Cesar, infloritoare sub regim islamic, recucerita de Regii Catolici printr-un siretlic, Ronda a fost dintotdeauna ravnita de toti pentru pozitia ei privilegiata. Istoria ei e presarata cu asedii, viclesuguri si tradari, arhitectura la fel, martora tuturor schimbarilor tehnice si stilistice proprii batranului continent. In afara constructiilor religioase, ridicate si frecventate de diversi regi, cel putin la fel de interesante sunt unele obiective laice: pensiunea la care a tras Miguel de Cervantes intr-una din calatoriile sale, amprenta lasata de copita calului regelui Fredinand in pragul catedralei sau insemnele heraldice ale nobililor Montezuma, urmasii ultimului conducator aztec venit de peste ocean. Blazonul familiei impodobeste frontispiciul vilei lor de resedinta.

Mandria orasului ramane insa Plaza de Toros, cea mai mare si mai veche, locul in care s-a inventat corrida. Se spune ca luptele taurine desfasurate aici erau atat de spectaculoase incat, doar pentru a asista la ele, chiar si banditii vestiti luau in calcul riscul de a fi prinsi si condamnati pe viata. Nu arareori, toreadorii mai putin norocosi si-au pierdut viata in arena Rondei. Celebru este destinul tragic al vestitului torero Guillén, ingropat ulterior chiar sub nisipul ringului de sub picioarele noastre.

An de an, in luna septembrie are loc spectacolul puternic mediatizat al corridei goyesciene, in pompoasele costume multicolore. Goya a creat practic imaginea corridei in stainatate, imortalizand ca nimeni altul fascinatia luptei pe viata si pe moarte din ring. Muritorii de rand care, ca si noi, viziteaza arena in afara lunii septembrie, pot admira schitele toremaquiei lui Goya si costumele extraodinare expuse in vitrinele muzeului corridei, aflat in catacombele arenei. Un amanunt deloc neglijabil este faptul ca, masurand o circumferinta de 66 de metri, arena Rondei nu este doar cea mai veche, ci si cea mai mare. Dimensiunile confera corridei un plus de spectaculozitate in momentele de apogeu, atunci cand luptatorii alearga la salvatoarele nise laterale, urmariti de taurii furiosi. O "arta a fugii” facuta pentru cei cu nervii tari.

Parasim "orasul din vis” dupa cum l-a imortalizat poetul german Rilke in urma repetatelor sale vizite aici: "Am cautat peste tot orasul visat si l-am gasit in fine in Ronda”. Ultima imagine intiparita pe retina ramane panorama imprejurimilor vaste, intrerupta din loc in loc de petele albe ale asezarilor montane. Tabloul unic poate fi vazut doar de la inaltimea ametitoare de 200 de metri deasupra prapastiei, din balcoanele suspendate ale parcului Alameda (nu se recomanda persoanelor care sufera de rau de inaltime). El Parque de la Alameda are 200 de ani, iar unii din copacii lui au fost plantati cu sute de ani inainte de infiintarea lui.

Sevilla

Odata cu Ronda lasam in urma si Provincia Málaga si intram de pe acum in tinuturile Sevilliei.

Pamantul arid alterneaza cu vegetatia abundenta, plantatiile de maslini sunt curmate de zone rezervate stejarului. Renumitele jamboane de sunca - denominatie de origine jamón iberico de belota - provin de la porcii care cresc aici in libertate, alimentandu-se cu ghinda, dupa placul inimii. De aceea gustul suncii de serrano aduce cumva a nuci. Carnea cu structura de marmura roza, traversata de o retea fina de vinisoare albe, atinge punctul optim al savorii cand e servita in feliute extrem de subtiri, stravezii ca foaia de hartie. Bineinteles ca exista cursuri speciale pentru invatarea artei de a felia pulpa, care vine montata pe un suport special din lemn, insotit de un cutit lung cu lama fina. Fiecare gospodarie spaniola traditionala are o camara in care se pastreaza un jamon serrano gata de consum, montat pe suportul sau, acoperit cu un stergar curat.

In afara de porcine, crangurile de stejari sunt populate si de taurii destinati corridei. Se spune ca sunt cei mai fericiti tauri din lume, animale libere, rasfatate pana in ultima clipa a vietii, cea a cu sacrificarii in ring. Atat taurii de lupta cat si porcii iberici sunt rase speciale, unice in lume, protejate prin lege.

Gratie pamantului roditor adus de raurile botezate de mauri (Guad al ...= raul lui...) imprejurimile Sevillei sunt un adevarat tezaur de fertilitate. Asa de exemplu, Guadalorce inseamna "raul orzului”, mai precis calea maritima de transport al granelor. Guad al Kevir, astazi Guadalquivir, este raul care a facut posibila inflorirea fara precedent a Sevilliei, singurul port maritim de interior al Spaniei. Pe masura ce ne apropiem de Sevilla, muntii care fac parte din Sistemul Masiv Betic dispar din campul nostru vizual pentru a face loc orasului.

Sevilla este unul din putinele orase spaniole asezate complet la ses, fara denivelari importante. Accesibilitatea lui e folosita din plin de locuitorii care il strabat pe biciclete. Prezenta raului traversat de poduri, cumulata cu puzderia de biciclete aminteste vag de un oras flamand.

Inca de la fondarea sa, Sevilla a fost sortita unui destin special. Legenda spune ca farmecul locurilor l-a vrajit pe insusi Hercule, determinandu-l sa fondeze aici un oras. Mai putin controversata decat legenda zeului Hercule este realitatea istorica incontestabila, de data mai "recenta”: in istoria Imperiului Roman exista doar doi imparati care provin din afara Italiei de azi, amandoi nascuti in Sevilla: Hadrian si Traian.

Dar inainte sa se nasca Domniile lor, Sevilla a fost centrul nevralgic al tranzactiilor comerciale ale fenicienilor, trecand apoi sub dominatia cartagenezilor, urmati de romani si vizigoti care, la randul lor, au predat stafeta regilor islamici. Reconquista a redat orasul crestinatatii incepand cu anul 1248, pentru ca la numai cinzeci de ani dupa aceea, prin descoperirea Americii, Sevillia sa devina Metropola Lumii Noi, un fel de New York medieval, capitala imperiului in care soarele nu apunea niciodata. Tot aurul Americii, toate bogatiile de peste ocean aduse de caravelele conquistadorilor si de vasele comerciale care le-au urmat au trecut fara exceptie prin portul Sevillia, care detinea monopolul absolut pentru comertul cu noul continent.

Privind inapoi la istoria atat de complexa a orasului nu e de mirare ca insasi pietrele caldaramului prind glas. Legat de expresia "pietrele vorbesc”, anecdota preferata al localnicilor descrie esecul proiectului de constructie a retelei citadine de metrou. Nu i s-a pus in cale cine stie ce piedica tehnica sau tectonica, ci pur si simplu vestigiile istorice inestimabile care rasar la fiecare pas. In urma suspendarii repetate a lucrarilor la insistentele arheologilor, dupa 30 de ani de tergiversari, edilii orasului au renuntat la proiectul de metrou si au construit in numai sase luni o exemplara retea de suprafata cu tramvaie moderne rapide.

Pozitia la ses a orasului are si un mare dezavantaj: vara, Sevillia inregistreaza temperaturi insuportabil de calde.

Nu se poate imagina intrare mai triumfala in oras decat prin Avenida de la Palmera, bulevard flancat de pavilioanele nationale ale tarilor participante la Expozitia hispano-americana din 1929. Cuvantul pavilion e impropriu si nu reflecta nici pe departe frumusetea cladirilor, felul in care fiecare dintre ele reda la dimensiuni deloc neglijabile spiritul si quintesenta tarii care l-a construit. Realizam cat de familiari eram fara sa stim cu particularitatile fratilor nostri intru latinitate de peste ocean, cand zarim detalii care amintesc de civilizatiile apuse ale aztecilor sau incasilor. In acelasi timp, intelegem cat de distincte sunt tarile Americii de Sud si cele din America Centrala, unele mititele si sarace, altele puternice si bogate, adevarate imperii amazoniene. Pavilioanele celor bogate, surprinzatoare prin dimensiuni, sunt intercalate cu altele mai modeste, care compenseaza prin fatade impodobite cu multa imaginatie. Adevarate bijuterii in fantezii multicolore; de exemplu cladirea albastra a Guatemalei! Multe din ele gazduiesc astazi ambasade, spitale, institutii de invatamant sau centre administrative. Neuitat e si frumosul palat cu destinatia surprinzator de profana de Oficiu al Fortelor de Munca.

Desi Expozitia Hispano-Americana a esuat complet in urma fiascoului bursier din anul cu ghinion 1929, palatele dainuie si incanta in continuare. Gurile rele sustin ca Sevillia mai plateste si astazi dobanzile datoriilor facute pe atunci. In schimb nimeni nu contesta ca, gratie lor, fata orasului s-a schimbat radical in bine.

Odata ajunsi in perimetrul rezervat Spaniei, la vederea Pavilionului Regal din Piata Americii si a cladirilor bogat decorate in stil mudejar (arab), dispuse fata in fata cu cele care imita filigranul argintat specific Sevilliei (plateresco, de la plata = argint), uitam de necazurile financiare ale administratiei orasului si ramanem uimiti de atata frumusete. Lovitura de gratie ne-o da Plaza de España, semicercul imens care incinge parca intr-o imbratisare cu doua turnuri laterale cele peste 40 de provincii ale Spaniei. Fiecare provincie e reprezentata separat intr-o nisa, cu o banca din mozaic in culorile specifice locurilor, alaturi de stema si de o placa istorica. La mijloc tasneste vesela ca un manunchi lichid de flori supradimensionale fantana arteziana care a servit ca decorde fundal in Razboiul Stelelor sau, mai recent, in filmul Codul da Vinci.

Semicercul monumental al Plazei de España se deschide larg, vrand parca sa faca introducerea spre cel mai renumit parc al Spaniei, luxuriantul María Luisa. O mare parte din plantele cultivate aici a fost la origine o raritate de peste ocean, adusa treptat si aclimatizata pentru intaia oara pe batranul continent. Orasul face astfel si in plan botanic oficiile de punte intre lumi. Renumiti sunt portocalii din Sevillia, prezenti peste tot in oras, deveniti intre timp un adevarat simbol. Toate fructele lor sunt amare, fara exceptie, arborii fiind o esenta originara salbatica. Dealtfel portocala de Sevillia constituie — alaturi de o considerabila cantitate de zahar - ingredientul de baza al vestitei marmalade engleze. Mixtura e singura indreptatita oficial sa poarte numele acesta, orice alta reteta care foloseste altceva decat portocalele de Sevilla fiind taxata sec de britanici drept jam (gem).

Depasim sediul actual al Universitatii din Sevillia, o imensa cladire compacta restaurata in care a functionat multa vreme fabrica de tabac. Legenda spune ca aici a lucrat frumoasa Carmen, naravasa cu destin tragic care l-a inspirat pe Bizet. Imaginea ei se perpetueaza prin oras, ori de cate ori isi asterne podiumul de lemn la colt de strada cate un grup de tineri care incepe sa danseze batand din palme. Imaginea fetelor frumoase si mandre, cambrate ca niste cai de rasa, imbracate in rochii cu volane, cu mainile care tin amenintator castanietele deasupra capului, aruncand ocheade peste umar, e emblematica pentru Sevillia, orasul-capitala al lui "El duende”. Dansul fetelor pare o continua prezentare obraznica pe o tava, un fel de joc de-a prinselea care infierbanta inimile cavalerilor. Partenerii ingenuncheati pe margine aplauda ritmic si nu le pierd din ochi.

Intram in inima orasului traversand un parc cu copaci exotici adusi de peste ocean: Jardins de Murillo, botezat asa in cinstea pictorului care a inzestrat orasul cu multe tablouri impresionante. Daca Granada ne-a intampinat la fiecare pas cu legende si cu marturii istorice proprii islamului, Sevillia se deosebeste net, aici fiind atotprezenta amprenta columbiana. Odata in plus, monumentul plasat in Parcul Murillo si dedicat lui Columb aminteste de descoperirea Americii, cel mai important episod din istoria orasului.

Pe strazile stramte ale cartierului Santa Cruz pulseaza azi viata vesela. Nu a fost intotdeauna asa. Casele albe, lipite una de alta, par niste indivizi tematori, sugerand parca amintiri din vremurile cand aici locuiau evreii saraci. Se insira de-a lungul stradutelor inguste, ca niste miniaturi dintr-un sat de papusi. Azi, Santa Cruz e adresa preferata pentru o iesire la terasa, in umbra unui patio umbros. Turistii vin in valuri, panditi chiar de la intrare de barzi locali ce se alipesc instantaneu grupului, cantand la chitara din mers. Serenadele se aud mai nou toata ziua, nu doar seara.

Un vad discontinuu de vizitatori se prelinge agale pe langa zidul secular al resedintei Regilor Catolici. Renumitul Alcazar se afla in buna functionare si e folosit frecvent de familia regala spaniola ori de cate ori zaboveste in oras (adesea).

Va urma