Andaluzia magica - impresii de calatorie din Spania (I)
Rulam pe autostrada flancata din loc in loc de tauri negri supradimensionali, dispusi ca din intamplare pe marginea soselei. "El Toro” a implinit de curand 50 de ani de veghe agera asupra atot ce misca. Conceput initial ca gag publicitar al producatorilor de spirituoase Osborne, s-a strecurat tiptil in constiintele noastre, devenind simbolul national absolut. Odata cu epuizarea licentei campaniei publicitare, taurul a facut obiectul unui referendum national prin care spaniolii au decis unanim ridicarea lui la rang de "icoana profana”. Inima-mi tresalta bucuroasa la gandul ca il voi vizita la el acasa, in Andaluzia, acolo unde s-a inventat corrida.
Almería
Undeva in zare se profileaza falia atat de asemanatoare cu Grand Canyonul american. Peisajul straniu, aproape selenar, aminteste de lecturile din Karl May, westernurile copilariei. Asemanarea nu e intamplatoare pentru ca aici s-au turnat multe din secventele filmului "Lawrence al Arabiei” si altele cu Terence Hill si cu pistolari pusi pe harta "pentru un pumn de galbeni”. Singurul hotel de pe atunci in care trageau echipele de filmare si starurile de cinema sfideaza timpul. Patroana hotelului, o doamna nu chiar asa de trecuta cum o arata numele ei ciudat - Señora Ahumada — isi plimba privirea pe fotografiile care tapeteaza peretii lobbyului si ne arata autografe, evocand efervescenta vremurilor apuse. "In afara platoului se comportau cu totii ca o familie mare, nu conta prea mult cine e starul si cine e masinistul. Pe atunci insa nu se inventase inca zazania intre actori, toti aveau un rost si erau multumiti. Chefuiau ca-n filmele pe care le turnau, aveau suflete calde si sangele fierbinte. Traiam cu totii la maximum, era totul un iures vesel, un vis aievea”, ofteaza Señora Ahumada si surade trist.
Intre timp s-au schimbat multe in orasul Almería. Zidul masiv al fortaletei de pe deal vegheaza in continuare asupra linistii orasului, chiar daca nu mai protejeaza pe nimeni de maurii si de piratii veniti din Africa, de colea. Numai sagetile indiscrete de pe marginea autostrazii indica laconic directia Legiune, dand de inteles ca citadela isi continua in tacere menirea militara.
Provincia Almería, prima din Andaluzia cand vii dinspre Est, e vestita pentru plajele spectaculoase dar si pentru imensele suprafete acoperite de sere din care provin mai toate tomatele vandute pe piata vest-europeana. Se zvoneste ca sub imensele folii de plastic care se intind pana la orizont domnesc conditii de munca dubioase pentru cetatenii "sin papeles” (fara acte) din enclavele africane si din tarile Europei de Est. Campania de informare a opiniei publice nu ne mira, caci peisajul dezolant, "sera dupa sera” face sa ne fuga ochii, confundand ochiul prin reflectiile sale de oglinda falsa. Marea de plastic fura nemeritat din farmecul Mediteranei. Strain ne e si gustul rosiilor de sera, departe de cele pe care le savuram pana nu demult, cand muscam parca direct din eternul soare fierbinte al Spaniei.
La cumpana dintre provinciile Almería si Granada, relieful se transforma precipitat, imbracand forme abstracte de piatra convulsionata, in culori aprinse, de desert ars. Pe marginea soselei apar primele pesteri locuite, adevarate apartamente sapate direct in piatra. Intram in tinutul grotelor de lux, dotate cu tot necesarul unei vieti civilizate. Lipseste doar incalzirea centrala, inutila dealtfel atata timp cat temperatura se mentine aici in jurul a comfortabile 20 de grade Celsius. Straniul capriciu al naturii e cunoscut localnicilor inca din preistorie. Dovada stau picturile rupestre, unele din cele mai vechi semne de civilizatie de pe planeta.
Panourile ne indeamna sa poposim intr-o "ciudad troglodita” (ciudat, cuvantul "cuidad” inseamna "oras”) si sa-i cunoastem locuitorii. Numele trogloditilor, oamenii cavernelor, nu mai e de mult sinonim cu saracia. Pentru un bordei modern se ofera preturi onorabile.
Soseaua isi taie drum drept prin vastele plantatii de maslini, arborele bun la toate. Uleiul miraculos se extrage in Andaluzia de mai bine de 6000 de ani, de cand a fost adus pe meleagurile Europene. Forma de copaci le e data doar de mana omului, maslinii fiind de fapt un soi de arbust. Asta nu diminueaza fascinatia exercitata de trunchiurile lor contorsionate, cu trasaturi de batrani ridati, sfidand parca istoria pe parcursul mai multor generatii. Raportat la varsta unui maslin serios, noi toti suntem mici copii.
Spaniola e singura limba din lume in care maslinul — "olivo” - poarta alt nume decat fructul sau - "aceituna”. "Cazul etimologic” al maslinului e emblematic pentru intreaga istorie a Peninsulei Iberice: o imbinare inevitabila de latina ("oliva”) cu maura ("aceite”, ulei, din araba). Exista si cuvantul "oleo”, atata doar ca desemneaza ceva neasteptat: vopselele.
Ne oprim asadar la Loja, intr-una din parcarile cu punct de vanzare ambulant, unde nu ne lasa inima sa nu cumparam ulei de masline extra virgin si produse cosmetice pe baza de "aceite de oliva”. Si pentru ca Loja e sinonima in Spania cu un delicios colac dulce, nu scapam ocazia de a gusta din aluatul fin, pudrat cu zahar vanilat, care se topeste in cerul gurii, vestitul "roscón de Loja”.
Va urma
