Impresii de calatorie din Spania (III) - Málaga

Parasim Granada si rulam pe tarmul Mediteranei, spre Málaga. Intram in zona plantatiilor de plute. Pe marginea soselei sunt saditi copacii decojiti din singura specie de stejari capabila sa-si refaca in ritm cincinal invelisul trunchiului. Spania e cea mai mare producatoare europeana de materie prima pentru banalele dopuri ale sticlelor noastre de vin. Printr-un joc absurd al intamplarii, intreaga materie prima se exporta in Portugalia, de unde se intoarce sub forma de produs final, pentru a servi la astupat sticlele, inclusiv cele de vin de Málaga din apropiere. Spania nu dispune de intreprinderi specializate pe asa ceva.

Trecem pe langa o pastravarie care s-a reprofilat. In loc de pesti, produce mai nou icre de sturioni de cea mai buna calitate, un adevarat hit pe piata Statelor Unite.

Undeva in zare se contureaza o muchie taiata ca prin branza dintr-un munte: una din numeroasele cariere de marmura din Andaluzia. Romanii au fost primii care au extras de aici marmura. E foarte probabil ca zacamintele bogate sa dureze pana dupa stingerea civilizatiei umane. Cel putin atata vreme cat nu se vor inventa automobile care sa consume marmura in loc de petrol rafinat, glumeste ghidul nostru local. Unele realitati au intradevar menirea de a ne linisti.

Pentru iubitorii de literatura, in apropiere se afla casa parinteasca a lui Federico García Lorca. Din pacate, Andaluzia gazduieste atat de multe obiective turistice la tot pasul incat o deplasare in ritm normal nu poate fi posibila decat daca renuntam la vizitarea unora din obiective. Ne indepartam cu regret, fara a poposi la muzeul dedicat celui mai important poet spaniol al secolului XX. Amintirea unui vers de-al sau ne mustra: “Daca nu ma trezesti/ Inima-mi rece o voi lasa/ Langa tine…”.

Mai aruncam o privire pe coasta Mediteranei, pentru ca nu ne lasa inima sa trecem pe neobservate prin preajma sonorului "Balcon de Europa”. Pontonul continental despica marea precum varful de vapor din imaginea-cliseu a afisului filmului Titanic. Pe o terasa suspendata in neant se perinda turisti veseli, care scruteaza orizontul, doar-doar vor zari continentul african. Ochii lor reflecta acelasi elan optimist, albastrul-conchistatdor pe care l-am surprins nu demult in privirile instelate ale vizitatorilor cascadei Niagara cand scrutau malul opus, "al celorlalti”. Dorul de departe. Pamant! La picioarele noastre, o roza a vanturilor compusa minutios din patrate de mozaic ne arata imperturbabila incotro e Nordul. Si noi care ne credeam deja pe vapor!

Balconul Europei, punct de observatie pretuit pentru buna vedere panoramica, pastreaza ca amintire din epoca piratilor o pereche de tunuri care si-au incheiat misiunea. Ceea ce de fapt il face interesant e precizia cu care desparte Spania stancoasa, cu maluri abrupte si prapastioase, de litoralul bland, cu plaje line nisipoase, asemanator celui de la Marea Neagra. Aici incepe Costa del Sol, plaja cea mai intinsa si mai ravnita din Spania.

Pe langa norocul de a gazdui "Balconul Europei”, asul din maneca localitatii- gazda a Balconului Europei este pestera cu acelasi nume: Nerja, una din cele mai renumite pesteri din lume, obiectiv turistic care ocupa al treilea rang - dupa Alhambra si Prado - in randul atractiilor tarii. Descoperita relativ recent, la 1959, continua sa-si dezvaluie treptat cu mare zgarcenie secretele. Desi numai o treime din incaperile cunoscute la ora actuala sunt deschise publicului, pestera ne apare ca o lume subterana imensa, incredibil de intinsa cu cei 35.484 de metri patrati pe care ii ocupa. Un oras subteran, un fel de replica a lumii de la suprafata. Minti infierbantate cred cu tarie ca "tinutul lui Hades” se intinde pana spre centrul Spaniei. Simpla enumerare a salilor care se succed fara incetare vorbeste de la sine despre dimensiunile pesterii Nerja: sala vestibul, sala ieslei sfinte, de balet, a fantasmelor, a cataclismului, a lui Hercule, a imensitatii, a lancei, a muntelui...). Nu lipsesc formatiunile uluitoare de stalagmite si stalactite, martorele unei picurari neintrerupte din indepartata preistorie. Estimarile coboara la 800.000 de ani vechime (in pleistocenul mediu si in holocen). Mai exact nu se poate.

Nu iesim bine din maruntaiele pamantului si deja ne trezim la mare inaltime, pe un pod modern, flancat de alte doua poduri masive de piatra, arcuite peste o prapastie adanca de cateva sute de metri. La dreapta noastra, in curbe elegante "Apeductul Acvilei”, vestigiu roman, ca nou; la stanga un viaduct, tot roman, al carui nume s-a pierdut in memoria timpurilor. Ne copleseste istoria, presarata parca in spirit de risipa la fiecare pas. Ne dam batuti fata cu atata amar de istorie si parca incepem sa toleram si boala uitatului. Frumusetea celor doua poduri si senzatia stranie de timp incremenit, simpla intamplare de a ne regasi intr-un astfel de loc intr-o astfel de clipa, emotioneaza. Aproape ne dau lacrimile de ciuda pe uitare si pentru preaplinul de frumusete. Cine sa se incumete sa impartaseasca macar o frantura din emotia momentului, fara teama de a aluneca in sentimentalisme ieftine? Reluam drumul si parasim cumpana timpului suspendat intre podurile de piatra care nu s-au daramat. Noi, cei mici si trecatori.

Soseaua serpuieste pe tarmul abrupt. Indicatoarele ne someaza cu toata seriozitatea sa misoram viteza: "¡Atención, curvas peligrosas!” Parlela lingvistica ne amuza, la fel si obiceiul de a anunta propozitiile exclamative prin semne de punctuatie inversate. Punctuatia inversata e lucru normal in spaniola oficiala, cea care poarta numele de Castillano.

Ne apropiem de Málaga, trecem prin localitatile care o preced. Unele o preced si ca vechime, chiar daca sunt mai mici si au nume mai putin sonore: Salobreña, Frigiliana, Torrox. Oprim intr-un orasel alb, desprins parca direct din reclama pentru satele andaluze si comandam café con leche la o terasa pe malul marii. La cativa metri de noi sta priponit calul unui musteriu, intocmai ca la un Saloon din vestul salbatic. Realizam acum ca, alaturi de tablitele indicatoare care interzic accesul motocicletelor si circulatia pedestra pe autostrada, am vazut adesea semne cu un om calare incadrat de clasica interdictie a cercului rosu. In Andaluzia, tractiunea hipo nu e un gag publicitar, ci o realitate de zi cu zi. Nu-i de mirare ca nu are toata lumea masina mica, salariile medii de aice fiind mai reduse decat in restul tarii. Gratie spiritului voios al locuitorilor si cu concursul climatulului bland si al frumusetii locurilor, lipsurile materiale se compenseaza oarecum. Andaluzia fara cai? Pai cum ar arata o fiesta andaluza fara frumoasele calarete imbracate in rochii cu volane, cu buline? "Un regat pentru un cal!” ar striga probabil multimea.

Multe din comunele aflate in perimetrul Provinciei Málaga dispun de dovezi arheologice care le atesta o vechime cel putin la fel de solida ca si cea a capitalei. Aproape fiecare cuib de pe "coasta soarelui” are patalama la mana cum ca a existat de cand lumea. "Cui prodest?” ar zice latinii. Macazul se schimba mereu, dupa "pohta ce-au pohtit” in ordine cronologica: fenicienii, cartagenezii, romanii, vizigotii, islamul si actualmente crestinatatea. Capitalele si resedintele sunt trecatoare dar plajele generoase cu nisip fin, lungi cat vezi cu ochii, raman inegalabile. Cu incepere din anii saizeci, odata cu deschiderea spre turism, Málaga a inregistrat un boom economic extraordinar. Ca un magnet, Costa del Sol atrage si pulseaza plina de energie. Capitala ei, Málaga, e un oras pentru care andaluzii n-ar tagadui nici o clipa sa-si bage mana-n foc.

Nu e usor sa descrii Málaga cand cunosti deja din memorie celelalte orase andaluze. Suprapunerile sunt programate din start. Tocmai faptul ca e andaluz prin definitie ingreuneaza detectarea personalitatii sale aparte.

Incep asadar caracterizarea orasului Málaga pornind in mod paradoxal de la ceea ce nu are, sau, mai bine zis, ce are altfel decat alte orase andaluze. In primul rand arhitectura, caci nu exita doua orase construite la fel. Sa luam de pilda, catedrala. Este adevarat ca mai toate orasele occidentale europene au cate o catedrala cu ceva deosebit: cel mai inalt turn, cripta unei personalitati istorice, un tratat care a schimbat cursul istoriei, moaste de sfinti, giuvaere regale. Catedrala din Málaga e alintata dragastos de localnici cu porecla "manseta” pentru ca ii lipseste un turn, iar cel pe care il are se termina cam brusc.. Constructia detine o personalitate aparte si a durat peste o suta de ani. Arhitectul ei, Diego de Siloé, a fost un fel de star al Evului Mediu tarziu. Desi prolific in constructii profane, arhitectul a mai semnat doar un singur alt proiect sacral, nici mai mult nici mai putin decat Catedrala din Granada. Din cauza mortii sale premature, ghinionul a vrut sa ramana ambele neterminate, ceea ce nu schimba cu nimic impresia zdrobitoare pe care o face asupra vizitatorului care ii calca pragul.

Monumentalitatea catedralei e concurata doar de complexul invecinat al sediului episcopal si, bineinteles, de citadela Alcazaba, care vegheaza asupra orasului de la inaltime. In prelungirea Alcazabei e postat castelul Gibralfaro, fosta resedinta a ocupantilor mauri, care isi trage numele de la un far disparut. Micile curti interioare ale castelului, pavate minutios cu mozaicuri din pietre rotunde in diferite culori, precum si "ascunzatorile” care ne ies in cale prin nisele zidurilor sau prin gardul viu al gradinilor fac deliciul plimbarilor in incinta castelului. Nu-i de mirare ca localnicii vin adesea aici ca sa se reculeaga, sa citeasca o carte sau sa faca un picnic cu familia, contopindu-se parca cu peisajul odihnitor al muzeului in aer liber.

Amfiteatrul roman situat la baza cetatii asteapta parca sa inceapa spectacolul. Nu departe se afla "arena de corrida”, cum suntem tentati sa spunem noi, romanii. Nimic mai eronat decat o astfel de traducere mot á mot, "arena” insemnand nisip iar "corrida” alergare. "Plaza de Toros” asadar, cum se spune in spaniola, e mandria locuitorilor orasului, una din cele mai incapatoare si mai frumoase. In fata ei, Fantana Celor Trei Gratii sugereaza prin bogatia artezienelor ei atractia apelor cu care Andaluzia a hipnotizat popoarele arabe venite din desertul uscat. Peste drum incep gradinile, cu alei impletite armonios, ingrijite pana la ultimul detaliu. La stanga, pasajul maritim, flancat de copaci neobisnuit de inalti pentru standardul Spaniei; de cealalta parte, parcul din fata primariei, un labirint de straturi in arabescuri multicolore si de garduri vii intretinute minutios dupa un model conservat de secole. Primaria insasi, cu arhitectura ei bogata, e un obiectiv turistic, vizitatorii neimpiedicand deloc functionarii care-si vad de treaba.

Málaga, orasul natal al lui Picasso, imbie iubitorii de arta cu muzeul dedicat memoriei artistului, unde nu doar exponatele ci si cladirea sunt prilej de incantare a ochiului. Ramane la latitudinea fiecarui vizitator cum percepe fiorul artistic, dupa cum are fiecare maniera sa personala de a rezona cu creatia geniului. Am avut ocazia sa observ intamplator reactia unui turist entuziasmat in fata unei schite greu de des,frat, dealtfel tipice pentru stilul lui Picasso: "Natura moarta cu nud, scaun si vioara”. Dupa o indelungata contemplare, cu capul aplecat intr-o poza de maxima concentrare, vizitatorul a sarit ca electrocutat, strigand de parca ar fi rezolvat o ecuatie complicata: "gata, am vazut si vioara, aici e!”.

- El duende -

Mai tarziu am avut ocazia sa fiu martora unui episod cel putin la fel de straniu, chiar daca de alta natura. E vorba de episodul unei reprezentatii spontane de arta andaluza, spectacol dat de un cantaret ambulant in piata din centrul orasului, un eveniment care mi-a ramas intiparit in memorie. Intai ne-a leganat cu serenade romantice un cantaret acompaniat la chitara. Dupa ce si-a vazut de drum multumind pentru obolul adunat in caciula, ne-am intors capetele speriati la vederea unui tanar ascetic, imbracat complet in negru, cu parul prins intr-o coada la spate. Ne arunca priviri vrajmase peste lumea asezata la mesele de la terasa cafenelei. Nici una nici doua, infipt parca in pavajul strazii, a inceput sa cante singur, acompaniat doar de o bataie convulsiva din calcaie. Vocea ragusita acoperea parca mai multe tonuri in acelasi timp, finalizand vocalele intr-un vaiet sfasietor. Textul cantecului era trist, povestea a unui suflet pustiit de dor, exilat departe de casa. Drama era redata sub forma unui monolog adresat unui carciumar nevazut care, in loc sa curme amarul, nu face decat sa adoarma durerea, umpland inca odata paharul cu "aguardiente” (tuica). S-a facut o liniste inmormantala in jurul artistului, de parca am fi fost loviti cu totii brusc de o revelatie. Omul din fata noastra intruchipa o emotie mistuitoare, traita cu fiecare fibra a corpului sau, stapanit parca de un demon interior care nu gasea alta cale de iesire din trup decat vocea ireala si corpul sau zbuciumat. Nu mai era un simplu interpret. De buna seama ca aveam in fata insasi substanta din care sunt plamadite emotiile, condesata in forma pura, intr-un suflet dezbracat, scos impudic la vedere, tremurand de frigul insingurarii si de teama stingerii. Pe tot parcursul cantecului, solistul nostru si-a pastrat ochii inchisi, izolandu-se undeva in lumea sa interioara, departe de tot ce-l inconjura. S-a oprit din cantat la fel de brusc cum si incepuse. Abia treptat a revenit lumina in ochii lui, vaga si straina, cu ceva care ne-a inspaimantat. Am ramas cu totii incremeniti, nestiind ce sa facem. Simplul gand de a-i oferi bani parea o impietate. Ne temeam ca ni i-ar fi aruncat inapoi, cu dispret. Spre usurarea generala, acelasi turist care nu demult cautase febril vioara in tabloul lui Picasso, a spart cu nonsalanta linistea cu aplauzele lui frenetice. Pastrand pe fata expresia straina de orice lucru lumesc, artistul andaluz a luat banii pe care ii intindeau mainile ezitante din jurul sau si si-a vazut de drum fara sa intoarca privirea.

In acel moment am inteles ce vrea sa spuna cuvantul intraductibil "duende”, cel cu care spaniolii desemneaza darul de a interpreta flamenco. Flamenco nu e doar arta, ci mai ales o forma de viata. Contine amestecul de culturii a doua minoritati persecutate in trecut: tiganii andaluzi si musulmanii. Radacinile artei flamenco coboara in timp inapoi la hindusi, arabi si evrei, greci si castillieni. Multe din intrebarile pe care le ridica formarea lui ca fenomen artistic isi mai asteapta inca raspunsul. Flamenco ocupa un loc important in viata de zi cu zi. Se incropeste spontan, in orice imprejurare, nefiind necesare decat o voce si un ritm batut din palme sau din calcaie. Cu alte cuvinte, corpul uman dispune de toate instrumentele necesare artei flamenco; chitara e un detaliu adaugat abia in secolul trecut. Are multe fete, e un ceva care arata ca un dans combinat cu o lupta, un strigat eliberator din rarunchi, o sfidare adresata cerului, acompaniata de o muzica aproape de Dumnezeu. Poate lua forma unei arii clasice placute auzului, cum e Concertul de Aranjuez al lui Paco de Lucia dar poate fi si un cantec gutural, un dans elegant, cu castaniete sau cu tropait din pantofi intr-un ritm de crescendo indracit. Se vorbeste mult despre flamenco, dar nimeni nu indrazneste sa dea o definitie exacta fenomenului "duende”, darul pe care numai unii il poseda. Se spune ca abia in clipa in care simti un fior si ti se increteste pielea la auzul si vederea unei reprezentatii de flamenco, ai inteles ce inseamna "el duende”. Marturisesc ca pe mine nu doar m-au trecut frisoane, ci chiar si maruntaiele mi s-au crispat. Socul de cinci minute din Plaza de España s-a ars la mine pe discul dur, cel fundamental. Nu-l voi uita niciodata.

Dupa asa cutremur, bucataria andaluza e numai buna pentru a ne readuce cu picioarele pe pamant. Un platou combinat de gustari, vestitele tapas, servit impreuna cu un vino tinto (nu rojo, cum am fi tentati sa spunem) sunt capabile sa scoale si mortii. La origine, cuvantul "tapa” desemna o feliuta de paine cu o mica gustare pe ea, un simplu produs de bucatarie rapida care se plasa deasupra paharelor in loc de capac, pentru a evita impuritatile. Cu timpul, Tapasurile au evoluat la rang de opere culinare in miniatura. "Capacele” comestibile fac faima bucatariei si inventivitatii spaniolilor. Azi se servesc in farfurioare separate, pe langa paharul cu bautura. In retetele andaluze abunda fructele de mare si pestele, dar si vestitul jamon sau aluaturile dulci. Din paleta inepuizabila, curajosii dintre noi au optat pentru doua specialitati exotice: vinete in sos de miere, respectiv boabe de naut combinate cu cubulete de sunca uscata la soare cel putin timp de un an. Vinul sec, cu gust de pamant reavan, adevarat sangre de toro, invineteste limba ca zaibarul oltenesc. Provincia Málaga e patria soiului de vita de vie Pedro Jimenez, cel care a dus vestea vinurilor sale pana peste hotare.

Continuam calatoria prin imprejurimile orasului si trecem pe langa unul din cele mai renumite terenuri de golf din lume, "La Zagaleta”. E vorba mai bine zis de doua terenuri invecinate, ambele de dimensiuni si standard maxim. Chiar si pentru ochii nostri de novici, care am tinut o singura data in viata o crosa de golf in mana, privelistea e doboratoare. Cat vezi cu ochii numai gazon de un verde satul, mustind parca, unduindu-se ca un covor urias peste coame line de dealuri, pana la mari inaltimi. In jurul minunii sunt presarate vile care mai de care, fiecare un palat in sine, cu piscine si terase somptuoase si cu vedere direct spre Maroc si Gibraltar, in zile senine. Nu ne mira faptul ca clubul are circuit inchis, nu se poate accesa decat pe baza de invitatie.

A trecut mult timp de la inaugurarea primului teren de golf in Andaluzia. Intre timp, numarul lor se ridica la aproape o suta, lucru care nu trezeste neaparat simpatia localnicilor. Andaluzii se lasa greu convinsi ca "moftul” consumator al rezervelor lor de apa va produce in viitor venituri inzecite. Politica de incurajare a constructiei terenurilor de golf are la baza interese financiare greu de patruns, sumele vehiculate fiind de domeniul inimaginabilului.

Nu-i de mirare ca politica isi baga coada in concediul nostru, caci ne aflam in perimetrul Statiunii Marbella (mar bella = mare frumoasa), cea mai luxoasa adresa de pe intreg litoralul spaniol, orasul care apare vara aproape zilnic la stirile TV. Primarul Marbelliei, unul din cei mai influenti oameni din tara, a fost arestat recent in urma unui scandal de coruptie de mari proportii.

In Marbella, totul e dichisit pana la ultimul detaliu, nimic nu e ieftin, constructiile parca sunt ingrijite cu periuta de dinti iar gazonul pare netezit cu pieptenul. Orice persoana publica spaniola, ca e politician, artist sau sportiv care se respecta, face obligatoriul act de prezenta in Marbella, pe cat posibil la bordul unei masini decapotabile luxoase, inconjurat de ziaristi si fotografi curiosi. Statiunea protipendadei e sediul incontestabil al luxului. Aruncam si noi o privire asupra conditiilor de viata ale unui Julio Iglesias, José Banderas sau Penélope Cruz si ne bucura sa constatam prezenta unui cabinet de geriatrie Ana Aslan, situat la cea mai buna adresa.

Va urma