Hassan Rohani, un cerber al energeticii nucleare iraniene devenit „cantor” al coexistenţei paşnice

În urmă cu zece ani, actualul preşedinte iranian a fost împuternicit să negocieze cu Occidentul pe marginea problemei nucleare iraniene. La acea dată, Hassan Rohani fusese de acord cu o suspendare a programului nuclear iranian, care a fost reluat doi ani mai târziu, relatează cotidianul francez Le Figaro.

La 21 octombrie 2003, troica miniştrilor de externe francez, britanic şi german - pe atunci Dominique de Villepin, Jack Straw şi Joschka Fisher - a debarcat la Teheran pentru a încerca imposibilul: să obţină o îngheţare a activităţilor nucleare iraniene şi să atenţioneze în legătură cu un atac aerian american împotriva infrastructurilor iraniene. Aureolat de recenta sa glorie, alimentată de faptul că ţinuse piept SUA pe marginea pretinselor arme irakiene de distrugere în masă, flamboaiantul locatar al Quai d'Orsay miza să-i convingă pe gardienii revoluţiei iraniene să dea ascultare simţului raţiunii. Dorinţa de a masca era evidentă, iar riscul unui război - în creştere, subliniază cotidianul francez.

În faţa lui Villepin şi a omologilor săi britanic şi german a apărut atunci secretarul Consiliului Suprem de securitate naţională al Iranului, un cleric şiit pe atunci în vârstă de 54 de ani, pe nume Hassan Rohani. Un personaj sofisticat, om de afaceri care-şi petrecea majoritatea timpului în ţările din Golf, expert în obiceiurile occidentale, în pofida bărbii sale lungi şi turbanului său de mollah.

Negocierile au durat toată noaptea. În zori, emisarii Uniunii Europene (UE), cu feţele trase, au putut să agite un acord smuls după lupte aprige, după nenumărate discuţii telefonice între un Rohani, vizibil contrariat, şi ghidul suprem, Ali Khamenei. Un triumf pentru diplomaţia 'soft power' europeană şi o detensionare planetară: după ce, cu un an mai devreme, fusese prins cu mâţa în sac şi forţat să recunoască existenţa unor situri nucleare clandestine de conversie şi îmbogăţire a uraniului, regimul şiit consimte să-şi îngheţe activităţile neautorizate de Tratatul de neproliferare şi să permită inspecţiile 'întărite şi inopinate', cu titlu de protocol adiţional al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA).

Un deceniu s-a scurs de atunci şi iranienii au reluat îmbogăţirea uraniului în ritm susţinut, au rupt în 2005 protocolul adiţional al AIEA, pe care oricum nu l-au ratificat niciodată, şi insistă asupra 'dreptului lor legitim' de a stăpâni ciclul nuclear, refuzând orice ofertă comercială care le este prezentată de o democraţie europeană conştientă de limitele sale.

Era, oare, Rohani sincer faţă de troica europeană, în 2003? Opiniile experţilor sunt împărţite. Iranienii doreau, probabil, să câştige timp, pentru a depăşi dificultăţile apărute la punerea în funcţiune a unei noi generaţii de centrifuge. Să testeze voinţa occidentalilor, în speranţa ridicării, în cele din urmă, a sancţiunilor economice care apasă economia iraniană din 1980. Un singur lucru nu poate fi contestat: în 2003, ca şi în 2013, acesta pare a fi unicul obiectiv adevărat al diplomaţiei lui Rohani, devenit preşedinte al Iranului şi aflat în continuare în umbra tutelară a lui Ali Khamenei. 'Ei nu visează decât să se reintegreze în rândul marilor naţiuni. Chiar dacă ei ascund acest lucru, este evident. Acesta este probabil punctul slab al cuirasei lor: orgoliul lor incredibil', declara, la acea dată, un diplomat francez.

Dulce iluzie, stinsă repede: nu va exista o normalizare a relaţiilor diplomatice. America lui George W.Bush nu a avut niciodată intenţia de a trece Rubiconul: în februarie 2004, Bush a trasat o linie roşie între 'haves' şi 'have-nots', membrii clubului nuclear şi ceilalţi. Iranului nu i-a convenit deloc acest lucru. Drept replică, Hassan Rohani, redutabil 'vânzător de covoare' - potrivit expresiei unui diplomat francez exasperat, dar admirativ - rămâne concentrat pe esenţial: să câştige timp pentru inginerii nucleari, indiferent de scopul lor final.

De la 164 de centrifuge mai degrabă 'rustice', Iranul a ajuns la mai multe mii de tip nou, înaintând încet spre obiectivul revendicat de 50.000 de centrifuge operaţionale, pentru a dispune la termen de suficientă materie fisionabilă, în scopul deciderii modului de utilizare finală a acesteia: civil sau nuclear.

Revenit în prim plan după ce a fost învins, în 2005, de ultraradicalul Mahmoud Ahmadinejad, Rohani prezintă un discurs extrem de asemănător celui ţinut deja în timpul nopţilor albe de la Teheran, presărat cu aluzii privind 'încrederea', 'dialogul' şi 'dreptul legitim' al poporului iranian la energie nucleară. Şi prea puţin contează violarea repetată a Tratatului de neproliferare şi experimentele clandestine.

Cuvinte mieroase, pe care nu le înghit nici experţii în domeniul nuclear, nici diplomaţii care s-au săturat de subtilităţile persane: 'jocul de-a proştii' continuă. Iar căile Iranului, la fel ca intenţiile lui Rohani, rămân la fel de impenetrabile, conchide Le Figaro.