“Fecioara între stânci” de Leonardo da Vinci deschide drumuri noi

Profesorul de artă de la Universitatea Columbia, David Rosand, a petrecut mult timp în cercetarea şi înţelegerea semnificaţiei măreţei arte a Renaşterii. Într-un interviu exclusiv pentru Epoch Times, el oferă o nouă perspectivă asupra capodoperei lui Leonardo, "Fecioara între stânci".

Pictura îi înfăţişează pe pruncul Hristos, pe Fecioara Maria, şi o altă persoană, cu un înger în apropiere — chipurile erau obişnuite în picturile italiene de altar din secolul al XV-lea. Rosand explică poziţia îngerului: "O persoană care se uită afară la noi, care stabileşte contactul cu privitorul, care ne invită în pictură. Îngerul arată în pictură spre o altă persoană, un alt copil puţin mai mare".

Copilul "puţin mai mare" ar fi Sf. Ioan Botezătorul, aflându-se acolo pur si simplu pentru că Leonardo a decis să-l pună.

"Aceasta este o invenţie a lui Leonardo... Ioan tânăr, desigur. Când el este mai în vârstă, el va fi în deşert timp de 40 de ani şi va reveni pentru a predica venirea lui Hristos. El va fi primul care să-l boteze pe Hristos, prin urmare, instituind botezul ca unul dintre simbolurile Bisericii."

Potrivit lui Rosand, gruparea este semnificativă. "Ceea ce este atât de interesant la Leonardo da Vinci, este faptul că, încă o dată, el ia aceste chipuri disparate şi le aduce într-un singur grup. El le unifică; el le dă marea unitate. Acest aspect al măreţei lucrări a fost recunoscut şi de Vasari, în mijlocul secolului al XVI-lea — crearea unei forme unitare prin alăturarea mai multor chipuri disparate diferite".

În timp ce îngerul arată spre Ioan, Maria se întinde atât spre Ioan, cât şi spre Iisus. Iisus face spre vărul său semnul de binecuvântare, modul în care Papa ar binecuvânta o mulţime sau cum sfinţii ar gesticula în numele lui Hristos, completând cercul de relaţii.

Peisajul stâncos este, de asemenea, o pagină a imaginaţiei lui Leonardo. Din context, este clar că "el recunoaşte ca pământ în sine nu este doar ceva care a fost terminat în ziua a şasea a creaţiei şi apoi Dumnezeu s-a odihnit. Ci faptul că pământul în sine exercită toate urmele unei mişcări constante şi prin acest lucru, desigur, el se axează pe repetarea anumitor tipuri de filozofie antică naturală. Dar în esenţă, observaţiile sale - aşa cum a insistat întotdeauna - se bazează pe propria sa experienţă."

Fiind nu numai un artist, ci şi un geolog, un matematician şi un anatomist priceput, Leonardo a investit timp şi efort în studierea cu atenţie a stâncilor şi a apei care le eroda an după an.

"S-a uitat la acele stânci cu atenţie. El a descoperit fosile în munţi şi a spus că trebuie să fi fost un potop.... El, de asemenea, recunoaşte că pământul este plin de violenţă şi de activitate şi că cea mai mare violenţă vine de la apă. El vorbeşte despre puterea apei şi despre modul în care, practic, distruge stâncile de-a lungul timpului", a afirmat Rosand.

Rosand spune că aceste observaţii şi-au găsit apoi drumul în arta lui Leonardo. "El este foarte impresionat de acest lucru şi... asta ne duce la atitudinea sa faţă de arta pictorului - la schiţă. Nu o puneţi deoparte pentru că veţi dori să o schimbaţi. Ea este întotdeauna acolo pentru a fi schimbată. Într-adevăr, aceasta este ceea ce se întâmplă aici, în sensul că cunoştinţele sale despre stânci, aceste stânci, au fost sculptate de ravagiile timpului, în cea mai mare parte cauzate de apă."

Fecioara Maria a fost comparată cu stânci şi munţi şi altele de felul acesta, şi" prin această comparaţie, ea este declarată a fi, în esenţă, mai măreaţă decât sunt ele, dar şi mai în vârstă decât sunt ele. În liturghie — din nou, trebuie să revenim la religie — Maria este declarată a fi prezentă de la bun început."

Timpul şi eternitatea joacă un rol important aici. În calitate de artist, Leonardo implică o semnificaţie mai profundă. "Este important, deoarece pentru Leonardo da Vinci, aceste stânci pur si simplu reprezintă, într-un fel sau altul, o înregistrare a trecerii timpului. Şi prin aceasta ele reprezintă mortalitatea pământului. Şi plasarea Fecioarei cu spatele la ele este, desigur, pentru a sugera un contrast clar. Acesta este modul în care un pictor s-ar putea gândi, sau nu, să pună întrebarea, sunt ele simbolice?"

Rosand susţine că artiştii, nu teologii sau oamenii de ştiinţă, sunt cei care răspund la câteva întrebări importante ale vieţii. "După ce pui întrebarea, răspunsurile sunt acolo. Dar nici un teolog nu ar avea imaginaţia să spună, "Uite, de ce ai pus stânci acolo pentru că ea este dinaintea stâncilor" şi aşa mai departe.

"Acesta este momentul când pictorii devin extrem de informaţi — nu doar informaţi —, numai că ei sunt cei care îşi imaginează posibilităţile de a da o formă picturală acestei culturi speciale, acestei culturi religioase speciale. Este una din marile realizări ale lui Leonardo."

Profesorul Rosand de la Universitatea Columbia a fost de două ori preşedinte al Departamentului de Istoria Artei şi Arheologie, a fost director al Artelor umaniste şi preşedinte al Societăţii de Prieteni în ştiinţele umaniste. El este, în prezent, preşedinte al departamentului Wallach Art Gallery Committee.