Expert în energie: "Există viaţă după Nabucco" (interviu)

Radu Dudău, cofondator al think-tank-ului Romanian Energy Center (ROEC), explică într-un interviu pentru Epoch Times de ce a eşuat proiectul Nabucco şi care sunt alternativele României în noul context. "UE trebuia să susţină direct orice proiect de gazoduct care ar fi adus gaze caspice în Europa de Est, nu în UE, în general. Iar România nu a fost capabilă să ofere un proiect atractiv din punct de vedere al condiţiilor de piaţă", explică Dudău. În opinia sa, alternativa la Nabucco o reprezintă proiectele de mai mici dimensiuni, determinate de raportul dintre cerere şi ofertă, , precum construcţia anunţată de OMV din România până în Austria a unui gazoduct menit să valorifice producţia de gaze naturale din Marea Neagră.

Cum vă explicaţi eşecul proiectului Nabucco, consfinţit prin alegerea gazoductului TAP (Trans Adriatic Pipeline) de către Azerbaidjan în dauna Nabucco West?

Au prevalat factorii comerciali. TAP este, într-adevăr, un proiect mult mai ieftin de construit şi de finanţat. În plus, are ca destinaţie piaţa italiană care, deşi este foarte bine diversificată, are capacitate de transport către Austria, Elveţia şi Germania – acolo unde există mereu consumatori dispuşi să cumpere, dacă preţul este convenabil.

Desigur, trebuie să înţelegem că „factorii comerciali” includ, pe lângă o dimensiune pur economică, şi una politică. Astfel, cu siguranţă că achiziţionarea companiei greceşti de distribuţie de gaz, Desfa, de către Şocar, compania petrolieră azeră de stat, – negociere eminamente politică – a fost un element important în decizia finală a consorţiului Shah Deniz.

Autorităţile UE au avut însă o abordare inadecvată faţă de Coridorul Sudic de Gaz (CSG) şi faţă de Nabucco. Rostul CSG trebuia definit şi promovat nu ca o contribuţie la securitatea energetică a Uniunii Europene – la care CSG adaugă doar 2% din consumul actual de gaze – ci la securitatea energetică a Europei de Est, captivă într-un cadru oligopolist, dominat de importurile excesiv de scumpe de gaz rusesc. Cu alte cuvinte, UE trebuia să susţină direct orice proiect de gazoduct care ar fi adus gaze caspice în Europa de Est, nu în UE, în general. Altminteri, declaraţii precum cea a preşedintelui CE, José Barroso, potrivit căreia CGS şi-a realizat obiectivul strategic, sunt goale de conţinut. Desigur, dintr-o perspectivă mai neutră putem privi şi la beneficiile economice ale Greciei, pe care Bruxelles-ul a fost bucuros să o vadă primind un stimul economic substanţial.

În rest, există loc de multă speculaţie privind presupusul rol al antantei ruso-germane – şi chiar al celei ruso-italiene – sau privind „retragerea strategică a SUA” din regiune – fiind un fapt evident că Statele Unite nu s-au mai angajat în ultimii doi ani în susţinerea politică a proiectului Nabucco, preferând susţinerea relaxată şi nediferenţiată a CSG. De asemenea, se poate specula cu privire la rolul companiilor – în primul rând BP, cu mari interese de afaceri în Rusia – sau RWE. Dar astfel de speculaţii nu se pot baza decât pe presupuneri care, pe de o parte, sunt inutile din punct de vedere explicativ şi, pe de altă parte, pot alimenta indecvate resentimente publice şi politice.

Trebuie înţeles că, în mod fundamental, România nu a fost capabilă să ofere un proiect atractiv din punct de vedere al condiţiilor de piaţă. Cu o piaţă a gazelor în scădere de cerere, gazul azer se vedea, în perspectivă, concurând cu cel rusesc, dar şi cu noile surse potenţiale ale României: gazul din Marea Neagră şi gazul de şist. În plus, lipsa unor mari companii internaţionale în România, cu activităţi de consum de gaze naturale – fie consum industrial, fie generare de electricitate – ne-a privat de susţinerea internaţională necesară şi nu ne-a permis să formulăm o ofertă comercială convingătoare.

E clar acum că OMV şi „lobby-ul” austriac nu au putut prevala în faţa preferinţelor celor trei „forţe” ale consorţiului Shah Deniz – Şocar, interesat, după achiziţia Desfa, de aprovizionarea pieţei greceşti; Statoil, acţionar principal în consorţiul TAP; şi BP, preocupată, probabil, să nu deranjeze interesele Kremlinului, pentru care Nabucco Vest era versiunea cea mai deranjantă a CSG.

Cum va fi afectată România de această decizie? Are ţara noastră soluţii alternative?

Alegerea TAP în detrimentul Nabucco Vest este o pierdere pentru România. Proiectul ar fi contribuit semnificativ la ridicarea statusului energetic al României la nivel regional şi european. Ar fi fost utilă o conductă magistrală, supusă regulilor competitive ale celui de-al Treilea Pachet Energetic, prin care România să poată exporta sau importa gaz natural, în funcţie de preţul pieţei. De asemenea, beneficiile investiţionale şi pentru piaţa muncii nu ar fi fost deloc neglijabile.

Da, Gazprom îşi păstrează încă dominaţia de furnizor în regiunea Europei de Est, dar cel mai important lucru pentru România este să nu ne „legăm” prin noi contracte pe termen lung (10 ani sau peste) cu clauze oneroase – precum clauze de destinaţie (adică interdicţie de reexport) sau obligaţia de a „lua sau de a plăti” (take-or-pay).

Acestea fiind spuse, trebuie să înţelegem că nu este nicidecum o tragedie. Există viaţă după Nabucco, şi încă din plin. Avem propriile resurse, cu care trebuie să procedăm inteligent şi să le dăm producătorilor şansa de a ridica securitatea energetică a României.

Dar e important şi să pricepem că datele jocului european al comerţului de gaze s-au schimbat. Da, Gazprom îşi păstrează încă dominaţia de furnizor în regiunea Europei de Est, dar cel mai important lucru pentru România este să nu ne „legăm” prin noi contracte pe termen lung (10 ani sau peste) cu clauze oneroase – precum clauze de destinaţie (adică interdicţie de reexport) sau obligaţia de a „lua sau de a plăti” (take-or-pay). Astfel de contracte au dispărut în Europa Occidentală şi este important ca importatorii români să încheie, la rândul lor, contracte inteligente, care să le permită să folosească oportunităţile pieţei. În astfel, de condiţii, relaţia cu Gazprom (care, la nivel european, rămâne oricum una fundamental necesară) poate fi „domesticită” şi golită de conţinutul ei de ameninţare geopolitică. La urma urmei, cu o piaţă competitivă funcţională, România poate foarte bine importa gaze de la vest, dacă preţul acestora va fi mai mic.

În aceeaşi notă, gazoductul South Stream – şi recenta propunere a Kazahstanului de a exporta gaze în România printr-o ramificaţie a South Stream – nu poate funcţiona ca un instrument de coerciţie politică prin adâncirea dependenţei de gazul rusesc decât dacă ne „legăm” pe termen lung prin contracte rigide, indexate la preţul ţiţeiului.

Va trebui să mai fim atenţi la un aspect: Gazpromul înţelege foarte bine că legislaţia concurenţială a Pachetului Trei impune o modificare de comportament pe pieţele statelor membre UE. Anticipez, de aceea, strategia de implicare tot mai adâncită a Gazprom pe segmentul downstream european, în ideea de a domina hub-urile de tranzacţionare a gazului natural. Este, de aceea, important ca România să aibă capacităţi semnificative de stocare şi de interconectare cu statele vecine, pentru a avea „lichiditatea” necesară astfel încât să nu permită nici unui jucător să distorsioneze piaţa. În aceste condiţii, Gazpromul se va transforma într-un actor dezirabil pe piaţa românească, aşa cum este în prezent cazul pe pieţele vest europene.

Mai este posibilă realizarea Nabucco West fără gazul azer?

CEO-ul OMV, Gerhardt Roiss, a anunţat că studiile tehnice ale proiectului Nabucco vor fi valorificate pentru construcţia din România până în Austria a unui gazoduct menit să valorifice producţia de gaze naturale din Marea Neagră. Într-un fel, vom ajunge astfel la abordarea considerată de mult preferabilă de unii analişti, a proiectelor de mai mici dimensiuni, determinate de raportul dintre cerere şi ofertă. Desigur, un astfel de proiect va permite accesul terţilor la capacitatea de transport şi va funcţiona în dublu sens, astfel că va contribui la fel de bine ca şi Nabucco la dezvoltarea pieţei energetice româneşti.

Radu Dudău este conferenţiar la Universitatea Bucureşti, unde predă cursuri de relaţii internaţionale. El este şi co-fondator al think-tank-ului Romanian Energy Center (ROEC) şi director al Institutului de Studii Diplomatice (Universitatea Bucureşti).