Europa în 2013: An decisiv pentru Merkel şi abordarea germană de criză

Criza euro va continua. Tot Angela Merkel va da tonul în UE, iar abordarea ei legată de mai multă austeritate şi supraveghere, influenţată de ordoliberalism, nu se va schimba. Alegerile anticipate din Italia şi cele la termen din Germania vor fi momente de cotitură.

În 2013, moneda euro va supravieţui, dar eurozona nu va scăpa de boala cronică a datoriilor. Intervenţia Băncii Centrale Europene prin cumpărarea masivă de bonduri suverane a împiedicat şi va împiedica o dezintegrare, dar pentru a face asta pe termen lung BCE a cerut progrese în perspectiva unei uniuni bancare şi noi măsuri de integrare fiscală precum asigurarea în comun a depozitelor băncilor europene şi o formă de mutualizare a datoriilor, adică eurobonduri.

Ori la ultimele două Consilii Europene, s-a văzut clar că multe state sunt reticente să facă paşi decisivi în această direcţie. Deşi s-a agreat instituirea mecanismului unic de supraveghere bancară, primul pas către uniunea bancară, va mai dura până acesta va fi funcţional. Discuţiile despre aspecte cheie precum crearea unui fond european pentru asigurarea depozitelor sau pentru dizolvarea băncilor cu probleme au fost amânate pentru că ţările creditoare precum Germania, Olanda şi Finlanda se tem de o uniune de transfer în care vor plăti pentru debitori. Pe de altă parte, multe state ale eurozonei, precum Spania sau Franţa, nu sunt de acord cu cedarea încă unei părţi substanţiale a suveranităţii lor. Ca urmare, mecanismul unic de supraveghere ar putea fi aplicat băncilor mai mici abia la sfârşitul anului 2013, dacă Germania continuă să întârzie procesul.

Alegeri cruciale

Anul care vine va aduce şi scrutinuri decisive, prin care cetăţenii se vor putea pronunţa şi ei asupra modului în care aleşii lor au combătut criza de acasă şi din eurozonă. În Italia, premierul de criză, Mario Monti, a implementat reforme structurale dureroase, fiind atacat de Berlusconi cu argumentul că ascultă de dictatul german de austeritate. Acum Monti şi-a anunţat demisia, după ce cabinetul său a pierdut sprijinul partidului fostului premier. Il Cavaliere Berlusconi va încerca să ajungă iar la putere pentru ca să scape de justiţie. De data asta probabil nu va reuşi, dar mai are destul potenţial de destabilizare a scenei politice italiene. Totuşi, alegerile vor fi câştigate cel mai probabil de Partidul Democrat de stânga, menţinându-se trendul de schimbare a puterii din Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania şi Finlanda.

Excepţia va rămâne însă Germania, unde Angela Merkel rămâne cel mai popular om politic, cu o cotă electorală constant deasupra partidului ei, CDU. Asta şi pentru că germanii o percep ca o protectoare a banilor contribuabililor germani în deciziile europene şi o adeptă a menţinerii unei suveranităţi naţionale prin implicarea în politica europeană a Bundestagului, care a fost chemat să aprobe ajutoarele pentru ţări precum Grecia. Sondajele arată clar că ajutoarele pentru ţările sudice sunt foarte nepopulare în Germania, dar Merkel pare să reuşească miraculos să nu se lase trasă în jos de acestea.

Influenţa ordoliberală a abordării germane de criză

Pe plan extern, deşi a fost criticată vehement pentru că impune o austeritate fiscală excesivă în UE şi se opune eurobondurilor, cancelarul german continuă să se ghideze după filosofia economică a ordoliberalismului. ”Abordarea crizei actuale de către Germania este puternic influenţată de ordoliberalism. Ordoliberalismul se opune unor politici monetare şi fiscale active şi monetizării datoriei. Cum multe dintre soluţiile alternative propuse includ o monetizare directă sau indirectă a datoriei sau politici fiscale active, ele sunt greu de vândut în Germania unde ordoliberalismul încă influenţează gândirea multor economişti influenţi”, explică Sebastian Dullien, cercetător la think-tank-ul European Council On Foreign Relations, într-un interviu pentru Epoch Times.

În opinia sa, ordoliberalismul nu este o doctrină a austerităţii per se. Statul trebuie să stabilească regulile într-un mod clar. Pe de-o parte, el nu trebuie să interfereze în procesul de stabilire a preţurilor şi a determinării producţiei aşa cum se face cu programele de stimulare keynesiene. Pe de altă parte, statul poate interveni dacă puterea monopolurilor disturbă funcţionarea pieţelor. În plus, ordoliberalii sunt mai sceptici faţă de capacitatea pieţelor de a se autoreglementa decât liberalii anglo-saxoni.

”Ordoliberalismul este un mit în Germania, care s-a bazat întotdeauna şi pe reţete keynesiene. Germania a fost prima ţară care a schimbat regulile Pactului de Stabilitate şi Creştere atunci când guvernul ei a realizat că austeritatea prescrisă este contraproductivă. Germania a avut unul dintre cele mai mari pachete de stimulare dintre ţările OECD în criza din 2008/9. Ordoliberalismul nu a fost niciodată curentul care a determinat succesul Germaniei şi, cu siguranţă, nu este o reţetă promiţătoare pentru a ieşi din actuala criză”, consideră Dullien.

La rândul său, Dr. Jan Vosswinkel de la Fundaţia pentru ordoliberalism din Freiburg, explică pentru Epoch Times că ”ideea ordoliberalismului este strâns legată de noţiunea de răspundere proprie. Ceea ce le cere şi Germania statelor cu datorii mari din zona euro în termeni de angajament faţă de finanţe publice stabile şi faţă de o politică economică competitivă”.

Abordarea crizei actuale de către Germania este puternic influenţată de ordoliberalism. Ordoliberalismul se opune unor politici monetare şi fiscale active şi monetizării datoriei. Cum multe dintre soluţiile alternative propuse includ o monetizare directă sau indirectă a datoriei sau politici fiscale active, ele sunt greu de vândut în Germania unde ordoliberalismul încă influenţează gândirea multor economişti influenţi.

Expertul german consideră că accentul pus pe stabilitatea cursului monetar, pe indepedenţa Băncii Centrale Europene şi pe finanţele publice sustenabile este fără îndoială o reflectare a principiilor ordoliberale. Cam aşa se explică şi criticile reprezentanţilor Bundesbank referitoare la cumpărarea masivă de bonduri ale ţărilor puternic îndatorate de către BCE. În acelaşi timp abordarea germană în criza euro este pragmatică: pentru că se varsă mari sume de bani pentru statele puternic îndatorate, este important ca aceste ajutoare să nu fie acordate decât dacă aceste state lucrează la schimbarea condiţiilor, astfel încât un astfel de ajutor să nu mai fie necesar în viitor.

Şi Lars Feld, preşedinte al Institutului Walter Eucken din Freiburg şi profesor de economie la Universitatea Freiburg, este de aceeaşi părere. ”Guvernul german insistă în continuare pe răspunderea descentralizată pentru politica financiară, pentru politica pieţei muncii şi politica socială în Europa, atunci când le cere partenerilor europeni să-şi consolideze finanţele de stat şi să facă reforme structurale. Eurobondurile ar şterge această răspundere şi ar elimina stimulentele pentru consolidare şi reforme structurale în ţările respective”, explică economistul german pentru Epoch Times.

În opinia sa, ordoliberalismul are o influenţă considerabilă asupra politicii europene a Germaniei. Chiar şi ideea unei puneri în comun a politicii financiare, cu menţinerea simultană a autonomiei naţionale şi a răspunderii statelor în domeniul politicii financiare şi economice are rădăcini în acest concept.

Noi provocări pentru Merkel

Chiar dacă este cel mai popular politician german şi cel mai puternic lider al Europei, cancelarul Angela Merkel va avea destule dificultăţi în 2013. Printre ele - găsirea unui nou partener de coaliţie, dacă FDP nu va mai intra în Parlament. O alianţă cu verzii este improbabilă, aceştia dorind o coaliţie cu social-democraţii. O coaliţie cu Partidul Piraţilor sau cu Die Linke, stânga moştenitoare a comuniştilor, este şi ea implauzibilă. Nu este exclusă deci o nouă Mare Coaliţie CDU-SPD, variantă care ar putea să-i faciliteze sarcina pe plan extern.

Pe lângă găsirea unui partener de coaliţie, Merkel se confruntă cu o gripare a motorului franco-german al UE, odată cu venirea la putere a socialistului Francois Hollande în Franţa. Acesta se situează deja în tabăra anti-austeritate şi este un adept al soluţiei eurobondurilor.

O altă provocare majoră pentru Merkel va fi faptul că economia germană nu mai este nici ea imună la criză şi dă semne negative precum creşterea şomajului.

Dacă va trece cu bine de acest an, obţinând un al treilea mandat de cancelar, Angela Merkel se poate pregăti să preia şi oficial rolul de preşedinte al Consiliului European, de preşedinte al Europei, în 2014 când expiră mandatul lui Herman Van Rompuy.