Dincolo de lumea modelelor

Fascinaţia microscopicului există încă din antichitate, fiind strâns legată de instinctul uman de a pătrunde în tainele materiei. Din acea vreme provine noţiunea de atom. Filozoful grec Democrit se numără printre primii care au vorbit despre atomi. El i-a considerat ca fiind corpuri mici, indestructibile şi indivizibile, care alături de spaţiul gol, stau la originea cosmosului. Mai mult, el şi-a imaginat chiar interacţiunea dintre atomi precum şi diversele mişcări pe care le fac aceştia. Conform gândirii sale, spiritul la rândul lui era format dintr-un fel de atomi speciali. Postulatele formulate de el la acea vreme se apropie de viziunea modernă asupra materiei.

De-a lungul timpului au fost formulate multe teorii asupra atomului. Fizicianul britanic J.J. Thomson, care în 1897 a descoperit electronul, a propus un model al atomului cunoscut ca "plăcinta cu prune”. Atomul ar fi o structură sferică pozitivă cu electronii negativi aflaţi în interior ca prunele într-o plăcintă.

În 1911, Ernest Rutherford a ajuns la concluzia că atomii au un nucleu în care este concentrată sarcina pozitivă, iar electronii se învârt în jurul acestuia. A fost numit modelul planetar al atomului, deoarece aducea foarte mult cu mişcarea planetelor în jurul stelelor.

Niels Bohr venea cu un alt model al atomului, în care electronii nu puteau ocupa decât anumite orbite corespunzătoare unor anumite nivele de energie. Trecerea de pe o orbită pe o altă se efectuează cu emitere sau absorbţie de energie.

Mai aproape de zilele noastre a apărut teoria stringurilor (corzilor), conform căreia particulele elementare sunt alcătuite din corzi aflate în diferite stări. Există de asemenea diferite forme de interacţiune între stringuri, care determină proprietăţile materiei.

Ceea ce au la bază aceste teorii mai vechi sau mai noi este modelul, care reprezintă o sinteză a înţelegerilor dobândite de oamenii de ştiinţă. Inabilitatea de a vedea în mod direct realitatea de la nivelul atomic ne-a făcut să proiectăm scene şi procese din lumea noastră fizică în dimensiunile microscopice, pentru a descoperi şi explica acele lumi. Aceasta este esenţa modelului şi modul în care apare el în fizică. Experienţele ulterioare pot confirma dar la fel de bine infirma validitatea modelelor elaborate la un moment dat.

Modele poate că vor mai exista. Dar oricât de ample şi explicite ar deveni, ele nu pot trece de limitarea despre care am vorbit mai sus, anume faptul că transportă aspecte din realitatea noastră fizică în sferele microscopicului, acolo unde guvernează legi de un alt tip. În plus, modelarea alături de experienţele care o însoţesc oferă doar explicaţii punctuale care gravitează în jurul unui atom, al unei particule şi care nu merg prea departe de acest orizont. Modelele, aşa cum sunt ele acum, nu ne pot oferi o imagine de ansamblu a lumii particulelor pe care le descriu.

La un moment dat însă, au fost realizate unele fotografii care ar putea reprezenta atomul. Poate fi un nou început. Este posibil ca o dată cu perfecţionarea aparatelor să putem arunca o privire directă în lumea atomilor. Din acea zi, mulţimea modelelor apărute de-a lungul timpului nu va mai prezenta interes decât pentru istoricii ştiinţelor. Dar lumile care se întind sub atomi par a fi încă multe şi gradul de microscopicitate al materiei nu se ştie până unde merge. Este posibil ca modelul să revină în alte forme, el încercând de data asta să descrie dimensiuni chiar mai microscopice. Până când o altă generaţie de aparate cu o putere de mărire de un alt ordin va alunga modelarea spre adâncuri chiar mai profunde. Aceasta pare a fi o cale de a pătrunde în tainele materiei. Treptată şi foarte lentă.

Ne-îndepărtându-ne de subiect, să aruncăm o privire într-o cu totul altă direcţie, anume asupra capacităţilor latente ale corpului uman. Se ştie că unele persoane au abilitatea de a vedea obiecte şi scene care nu sunt în faţa lor. Asta implică faptul că pot vedea alte spaţii sau pot percepe spaţiul într-un mod încă neelucidat. Ne întrebăm: prin intermediul unor astfel de abilităţi putem oare percepe ceva din lumile microscopice despre care am vorbit mai înainte? Imediat se ridică o altă întrebare: este oare omul dotat cu astfel de instrumente, care actualmente zac prin sertare prăfuite ale fiinţei sale. Se ştie cel puţin, că noi nu folosim decât o mică parte din creier.

Punând problema în acest fel, ştiinţa ar începe să abordeze şi alte direcţii. S-ar orienta mai mult asupra corpului uman şi a abilităţilor latente ale acestuia. Ar putea cerceta modul în care ne putem dezvolta astfel de abilităţi şi în ce condiţii. Iar dacă într-o bună zi, o astfel de ştiinţă ne-ar face să percepem în mod natural ceea ce este acum doar un privilegiu rezervat unora, atunci în faţa noastră s-ar deschide orizonturi care la ora actuală ţin doar de domeniul speculaţiei.