Natura umană sub formă de grafit sau diamant
Îmi aduc aminte cu plăcere de orele de chimie din timpul şcolii generale şi ulterior al liceului, când învăţam despre diferitele forme sub care se poate prezenta elementul numit „carbon”. Erau dimineţi plăcute, în care mirosul înţepător al diferitelor substanţe din laboratorul de chimie îmi dădeau senzaţia intrării în atmosfera densă a unei alte planete din sistemul nostru solar. De fapt, chiar aşa şi era, fiindcă de îndată ce treceai de pragul acelui tărâm ce părea mistic pentru elevi, ajungeai în faţa meselor pe care erau dispuse tot felul de instrumente specifice în genul eprubetelor, paharelor de tot felul, retortelor sau a altor dispozitive ingenioase pentru manipularea moleculelor şi atomilor.
Pot spune că am îndrăgit chimia chiar de la început, fiindcă era fascinant cum puteai, asemenea unui alchimist medieval, să combini substanţe având anumite caracteristici bine definite, pentru că ulterior să obţii ceva nou, complet diferit, bineînţeles în mod intenţionat, dar uneori şi din întâmplare. Nu pot să uit acele lucrări de laborator la care rezultatul era cu totul altul decât cel prevăzut, iar nu de puţine ori eprubeta colegului se colora în nuanţe ce trădau un rezultat neaşteptat, ba chiar nedorit, dacă este să ne gândim la nota pe care trebuia să o obţinem.
Cine nu s-a distrat copios la orele de chimie, când panglica de magneziu fie nu lua foc, fie ardea mai mult decât trebuia, spre delirul celui care o ţinea cu o pensetă lungă? Sau cine mai nu mai ţine minte frica fetelor, care la cea mai mică „aprindere” nedorită sau bubuitură, datorită substanţelor puse în cantitate mult prea mare, erau gata fie să fugă din laborator, fie să se ascundă pe sub mesele din încăpere? Oricum, farmecul laboratorului de chimie rămâne aparte pentru fiecare generaţie de elevi, mai dificil fiind pentru profesori să stăpânească elanul inventiv sau distructiv al „învăţăceilor” în ce priveşte arta combinării elementelor.
Dintre lecţiile cele mai interesante pe care le-am învăţat despre „taina” atomului, cel mai mult m-a impresionat cea cu privire la chimia carbonului, care se află la baza a tot ceea ce are viaţă pe pământ. Carbonul şi hidrogenul, aceste două elemente aflate într-un permanent mariaj mai mult sau mai puţin poligam, ne oferă exemplul complexităţii şi simplităţii, deopotrivă. Complexitate datorită nesfârşitelor lanţuri moleculare, care pot avea chiar dimensiuni macroscopice, vizibile cu ochiul liber, dar şi simplitate, fiindcă la bază se află o legătură numită „covalentă”, de punere în comun a electronilor din stratul final, sau de „valenţă”, un fel de modalitate de unire a elementelor, de iubire chiar!
Legat de carbon ca element pur, acesta se va afla obligatoriu în structuri compacte dezordonate, acesta fiind cazul grafitului, sau total ordonate, acesta fiind cazul diamantului. Surprinzător sau nu, grafitul, sau cărbunele din care se realizează minele de creion, şi diamantul cel atât de preţios au aceeaşi compoziţie chimică, diferenţa fundamentală fiind absenţa sau prezenţa ordinii riguroase. Există o ordine şi a grafitului, însă ea este doar la nivel de „colectivităţi de atomi”, care glisează una peste alta, conducând la dezagregare la cea mai mică tensiune mecanică aplicată. În cazul diamantului, structura este compactă, partea fiind cuplată deplin în întreg, astfel încât tensiunea mecanică se distribuie în tot volumul, nefiind capabilă să desprindă nici cel mai periferic atom.
Pornind de la acest ultim aspect, au existat cercetări pentru transformarea grafitului în diamant, lucru ce s-a obţinut, conducând la apariţia aşa numitelor „diamante industriale”, similare celor naturale. Procesul în sine presupune exercitarea unei presiuni mecanice considerabile, care să forţeze „colectivităţile” dezordonate de atomi de carbon să se alinieze într-o structură cristalină compactă. Acest aspect în mare măsură teoretic, s-a verificat experimental, dar dimensiunea diamantelor industriale rămâne destul de mică în raport cu a celor naturale. Mai precis, ştiinţa omului nu întrece deocamdată ştiinţa naturii şi mai sunt încă multe de învăţat din ceea ce ne este pus la îndemână în realitatea înconjurătoare.
Dar nu doresc să predau lecţii de chimie, ci mai degrabă să ofer o ilustraţie relevantă pentru modul în care este alcătuită natura noastră interioară, acea ţesătură delicată de gânduri, dorinţe, motivaţii şi idealuri, numită metaforic „sufletul omenesc”. În mod sincer cred în destinul fiinţei umane, care depăşeşte cu mult tot ceea ce am putea visa, fiindcă mai presus de orice altă putere ce se află în noi, nimic nu se compară cu capacitatea de transformare, de evoluţie a conştiinţei pusă în fiecare om.
Bineînţeles, se porneşte de la nivelul „grafitului”, adică al zămislirii de conglomerate în mare măsură dezordonate, care oferă la nivel individual şi colectiv o perspectivă deloc promiţătoare. De câte ori nu ne-am poticnit pe diferitele drumuri ale vieţii? De câte ori nu am abandonat ceea ce am început? Sau de câte ori nu am fost forţaţi să ne întoarcem de la destinul mult visat, pentru a o lua de la capăt?
Slăbiciunea naturii umane nu trebuie să ne conducă însă la disperare, fiindcă indiferent de cât de multe ori se cade, capacitatea de revenire există în fiecare dintre noi. Puterea omului stă tocmai în această forţă a revenirii, care în cele din urmă dă la o parte obstacolul, indiferent de înălţimea lui. Iar când acest proces al revenirii este amorsat pe deplin, grafitul începe să devină diamant, unind într-o structură unică tot câmpul cunoaşterii şi rezistând la orice efort „mecanic”, indiferent de intensitatea lui.
Ce anume vreau să spun este că tensiunea creată de obstacole şi de forţa depăşirii acestora creează condiţii optime pentru rearanjarea „straturilor” interioare, aşa cum se întâmplă în cazul atomilor de carbon. Învingând dificultăţi dintre cele mai comune, fiinţa umană progresează în cunoaştere şi experienţă, trecând prin etapele de transformare, care duse până la capăt o transformă pe deplin.
Nu voi încerca să aplic categoriile specifice unei anumite religii, atunci când afirm aceste lucruri, dar în mod cert o experienţă de valoare în domeniul spiritual va fi aceea care îţi va da puterea de a merge înainte, de a nu abandona şi de a simţi legătura profundă dintre tine şi ceilalţi, dintre tine şi univers, dintre tine şi Sursa a tot ceea ce există. Dacă acest lucru nu se realizează, atunci ceva nu este bine, iar a rămâne doar grafit reprezintă soarta cea mai lamentabilă pe care o poate avea un om pe pământ.
Diamantul este de preţ fiindcă este rar, dar şi din cauză că este atât de frumos. Prelevat din natură, el are tot felul de inserţii de metale rare, care îi conferă nuanţe fără egal în lumina soarelui, pe care o descompune în raze de curcubeu plăcute la privit. Tot astfel, în experienţa fiecărui om există „inserţii” specifice, conferite de propria sa individualitate, care oferă o strălucire unică „diamantului” din suflet. Aceste elemente, adăugate în mod tainic în structura interioară, impurităţi la origine, aduc un farmec aparte, purtând amprenta mediului în care acesta s-a dezvoltat.
Plecând din „noroiul” unei societăţi ce îşi dispreţuieşte valorile, traversând straturile de „asfalt” al unei alte societăţi care te ignoră şi te calcă în picioare sau purtând urmele particulelor de nisip al colectivităţilor care desconsideră frumuseţea interioară, diamantul format din grafit poartă în cele din urmă strălucirea unei transformări naturale cu totul speciale. Aici este forţa naturii umane, aceea de a putea sublima pe deplin în perfecţiunea noţiunii de „om”, indiferent de condiţiile socio-istorice în care s-ar putea afla.
Aplicând la mediul românesc, în care a arunca la gunoi oamenii de valoare este o regulă şi unde a lua în derâdere caracterul este o practică generală, şansa ca grafitul să devină diamant este mult mai mare, chiar dacă acest lucru nu devine vizibil imediat. Însă de îndată ce acest lucru are loc, puterea de dominare a grafitului se estompează în faţa strălucirii diamantului. Iar un obiect de grafit aflat în contact cu diamantul se va frânge imediat, neputând decât să murdărească pentru o scurtă perioadă de timp suprafaţa acestuia, dar fără a putea să-l strice în vreun fel.
Cred sincer în naşterea unei noi generaţii, care venind din haosul şi tumultul unei societăţi aflate într-o mişcare aparent fără finalitate, va reuşi să aducă la lumină frumuseţea de a fi om şi român deopotrivă. Cred că sunt multe suflete în care procesul transformării grafitului în diamant se află la lucru, iar într-un viitor mai mult sau mai puţin îndelungat acest lucru va ajunge la lumină. Şi tot în mod sincer, cred într-un proces similar la nivelul întregii umanităţi. Sunt un visător, lipsit de simţul realităţii? Nu ştiu ce să spun, dar în orice caz numai timpul îmi va da sau nu dreptate în această privinţă, însă studiind natura umană pot spune că aceasta urmează în mod uimitor legile naturii în ce priveşte chimia elementului numit „carbon”.
