Deutsche Bank: Politicile BCE ar putea duce la tulburări sociale şi o nouă mare criză economică

David Folkerts-Landau, economist şef de la Deutsche Bank (DB), a publicat un raport usturător numit “BCE trebuie să se schimbe”, un raport în care DB acuză Banca Centrală Europeană nu numai că îşi periclitează propriul viitor ci şi viitorul întregii Zone Euro cu politicile sale distructive.

Raportul dezvăluie cât de şubrede au devenit acum relaţiile dintre cea mai mare bancă a Germaniei şi fostul partener al Goldman.

În ultimul secol, băncile centrale au devenit gardienii securităţii noastre economice şi financiare. Bundesbank şi Federal Reserve sunt respectate pentru obţinerea stabilităţii monetare, deseori în faţa unei opoziţii politice. Dar bancherii centrali pot de asemenea să scape lucrurile de sub control, de regulă urmând dogma economică a zilei. Când o fac, atunci greşelile lor pot fi catastrofale.

Astăzi, comportamentul Băncii Centrale Europene sugerează că a făcut prea multe greşeli. După şapte ani de politici monetare tot mai relaxate, există dovezi tot mai numeroase că aplicarea dogmei curente – relaxare cantitativă şi rate negative ale dobânzii – periclitează stabilitatea pe termen lung a Zonei Euro.

Deja este clar faptul că ratele tot mai mici ale dobânzilor şi achiziţiile tot mai mari se confruntă cu legea câştigurilor tot mai mici. Mai mult, BCE şi-a pierdut credibilitatea pe pieţe şi, mai îngrijorător, în rândul publicului.

Dar răspunsul BCE este acela de a merge cu această politică şi mai mult înspre extreme. Acest lucru cauzează distribuiri eronate în economia reală, care vor fi tot mai greu de inversat fără pierderi şi probleme mai mari.

Mai rău, autodenumindu-se ultimul salvator al Eurozonei, ce foloseşte orice fel de măsură, BCE a permis politicienilor să nu facă nimic cu privire la reformele pentru creştere-dezvoltare şi cu privire la consolidarea fiscală necesară.

Prin urmare, politica BCE ameninţă proiectul european ca un întreg de dragul unei stabilităţi financiare pe termen scurt. Cu cât împiedică mai mult purificarea necesară, cu atât mai mult această politică contribuie la creşterea politicilor populiste şi extremiste.

Website-ul Zero Hedge a declarat că, pe baza modelelor analiştilor săi, politica monetară a BCE a devenit deja prea relaxată în lupta sa împotriva spectrelor deflaţiei şi a aşteptărilor neancorate ale inflaţiei. Prin urmare, unii experţi consideră că BCE ar trebui să înceapă să se pregătească pentru inversarea poziţiei sale politice. Creşterea aşteptată a inflaţiei globale cu peste 1% în primul trimestru al anului următor ar trebui să ofere oportunitatea pentru semnalarea unei schimbări.

O întoarcere la riscul suveran al preţurilor stabilite în funcţie de piaţă va stimula guvernele să lanseze reforme prietenoase creşterii şi să abordeze problema stabilităţii fiscale.

Experţii consideră că normalizarea ratelor va fi văzută ca un semnal pozitiv de către consumator şi investitorii corporatişti. Cu cât persistă mai mult BCE cu politica monetară neconvenţională, cu atât mai mare va fi paguba adusă proiectului european.

În 1920, Reichsbank a considerat că poate avea 2.000 de tiparniţe care să funcţioneze zi şi noapte pentru a finanţa cheltuielile guvernului fără să creeze inflaţie. Cam în aceeaşi perioadă, Federal Reserve a permis distrugerea a mai mult de o treime din depozitele americane prin eşecuri bancare, cu speranţa că crizele bancare s-ar fi autocorectat. A urmat Marea Criza Economică.

Asta a fost acum 100 de ani, dar greşelile continuă să aibă loc în ciuda tuturor presupuselor îmbunătăţiri aduse băncilor centrale, de la date mai bune la modele teoretice şi econometrice mai sofisticate. Aşa numitul Consens Jackson Hole, înainte de cea mai recentă criză financiară, a tolerat desincronizarea creşterii creditelor cu economia reală în multe zone ale lumii. Dogma predominantă de la acea vreme era că dimensiunile tradiţionale ale inflaţiei erau scăzute şi că acele bule de pe pieţele de active nu ar fi trebuit să existe de fapt.

Dogma populară aplicată de bancherii centrali de astăzi este aceea că lipsa cererii este sursa tuturor relelor care cauzează o inflaţie sub nivelul normal. După ce s-a ajuns la această concluzie, dovezile devin abundente. Acesta este un fenomen cunoscut drept distorsiune de confirmare (confirmation bias - en.) în economia comportamentală.

Oamenii care sunt convinşi că posedă unica abordare analitică corectă la o problemă sunt etichetaţi arici în cartea Superforecasting a lui Philip Tetlock. Aricii interpretează toate informaţiile care ajung la ei doar prin filtrele lor, pe care le consideră că fiind cele mai corecte, făcându-i astfel orbi la interpretările alternative.

În cazul bancherilor centrali ai lumii, părerile susţinute puternic sunt apoi puse în aplicare de aşa zisa gândire de grup. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că preşedintele BCE Mario Draghi îşi apără politica susţinând că toate celelalte bănci majore fac acelaşi lucru. Şi, bineînţeles, dacă o problemă persistă – precum inflaţia care nu îşi atinge din nou ţinta – acest lucru este cauzat doar de o cerere scăzută mai degrabă decât de alţi factori precum şocuri date preţului la petrol.

Un front unit, fără a menţiona accesul incomparabil la date, înseamnă că bancherii centrali sunt foarte respectaţi sau, cel puţin, rareori acuzaţi. Dar criticile la adresa politicii actuale sunt tot mai intense, în special în Germania. Ministrul finanţelor Wolfgang Schäuble aparent învinuieşte această politică pentru aproximativ jumătate din succesul înregistrat de [partidul anti-imigraţie] AFD la alegerile recente. Cu două luni în urmă, grupurile parlamentare au atacat BCE pentru politica sa de stabilire a ratelor negative la dobânzi şi au sugerat o intervenţie a Berlinului – de fapt, contestând independenţa BCE.

Situaţia din Germania arată că o politică monetară ce merge înspre extreme are consecinţe ce depăşesc cu mult tărâmul pieţelor financiare şi al economiei reale. Este periculos pentru băncile centrale să nu ia în considerare aceste consecinţe mai ample, în special din moment ce se poate susţine că băncile nu dispun de un mandat pentru a exercita o influenţă atât de mare asupra societăţilor şi indivizilor.

În timp ce BCE are dreptate când spune că nu rămâne fără muniţie, instituţia pare să exagereze când afirmă că politica sa a funcţionat conform aşteptărilor. De exemplu, împrumuturile foarte ieftine menţin la suprafaţa liniei de plutire companii care, în condiţii normale, nu ar fi viabile pentru a primi acei bani. Acest lucru a dus la o supracapacitate – fără a mai menţiona deflaţia – pe cuprinsul multor industrii din Europa, marcată printr-o scădere a veniturilor comparativ cu activele. Anul trecut, 40% dintre companii nu au înregistrat nicio creştere generală a veniturilor. Este, prin urmare, ironic faptul că mulţi consideră că productivitatea poate fi lansată prin rate tot mai mici [la dobânzi].

Un alt aspect negativ foarte clar este faptul că deponenţii nu au nicio siguranţă a veniturilor pe termen îndelungat, ţinând cont de faptul că a devenit aproape imposibil să obţii venituri reale de pe urma dobânzilor pentru active. Mai mult, sondajele sugerează că gândirea consumatorului a fost profund şocată de ratele negative. În loc să se bucure de bani gratis, majoritatea văd mişcarea ca un semnal de alarmă. Germanii, între timp, consideră că banca centrală încurajează îndatorarea şi risipa în locul chibzuielii şi stabilităţii.

Într-adevăr, tot mai multe instituţii încep să îşi manifeste temerile. La conferinţa sa anuală de presă, Bafin, organismul german de monitorizare financiară, a avertizat că ratele scăzute ale dobânzii reprezintă o “otravă care se infiltrează” pentru instituţiile financiare ce depind de ratele dobânzii. În plus, Bafin este îngrijorat că s-ar putea ca unele fonduri de pensii să nu reuşească să ofere beneficiile garantate. Bafin apreciază că aproximativ jumătate dintre băncile din Germania au o expunere mai mare la schimbările dobânzii şi ar putea, prin urmare, să deţină mai mult capital. Andreas Dombret, un membru al comitetului de conducere al Bundesbank, a avertizat că s-ar putea ca băncile să fie nevoite să îşi mărească taxele percepute clienţilor lor.

Un alt loc unde ar putea fi contestată politica BCE este Japonia. Banca sa centrală a introdus în luna ianuarie rate negative ale dobânzii şi acestea au fost slab primite de instituţiile financiare precum şi de către corporaţii şi familii. Acest lucru a fost atribuit surplusului din sectorul privat al Japoniei şi preferinţei familiilor pentru depozite, obligaţiuni, etc. O creştere a obligaţiilor pentru beneficii estimate (PBO), cauzată de declinul ratei de discount, de asemenea nu a ajutat la îmbunătăţirea situaţiei. Impactul negativ asupra instituţiilor financiare japoneze este totuşi mai clar, îmbrăcând forma unor costuri de depozitare mai ridicate la depozitele bancare curente ale băncii centrale japoneze, sau forma unor constrângeri asupra creării de credite. În mod ameninţător pentru Europa, aceste repercursiuni sunt rezultatul unei implementări simultane a relaxării cantitative şi a ratelor negative. Şi, această politică concurentă, afectează de asemenea propriile finanţe ale Băncii Japoniei.

Consecinţele negative pe termen lung ale ratelor foarte scăzute şi ale măsurilor de susţinere a obligaţiunilor suverane provin dintr-o lipsă a unei reforme economice. Nu se dorea să se ajungă aici. Imediat după criză, înţelegerea implicită a fost aceea că politicienii vor reduce nivelurile datoriei publice şi vor implementa reformele necesare, în timp ce BCE ar fi trebuit să le pună la dispoziţie timpul şi suportul monetar necesar.

Unii foşti bancheri centrali susţin că la început a evoluat un tipar în baza căruia guvernele nu şi-au îndeplinit sarcinile astfel încât BCE, ca o măsură de salvare de ultim minut, a fost forţat să intervină tot mai agresiv. Dar la fel de plauzibil, deşi imposibil de dovedit, este faptul că politicienii au amânat luarea unor decizii dificile ştiind că BCE va face “orice va trebui”, după cum a şi făcut până la urmă. Ţinând cont de riscurile asociate cu eşecul reformării economiilor lor sau a reducerii datoriilor, policitienii nu au avut nevoie de nicio încurajare pentru a se ocupa de interesele naţionale. De fapt, la şase ani după declanşarea crizei economice europene, gradul total de îndatorare în zona euro continuă să crească.

BCE – probabil cu intenţii foarte bune – s-a plasat într-o poziţie în care aşteptările pieţelor au o influenţă tot mai mare asupra politicii sale. Acest lucru se datorează parţial tendinţei băncii centrale de a creşte aşteptărilor pieţei înaintea deciziilor politice, prin urmare punând presiune pe membrii consiliului de conducere pentru a-şi îndeplini obligaţiile.

Cu poziţia să “facem orice va trebui”, BCE a înlăturat stimulentele pentru ca guvernele să adopte reforme şi a deformat procesul de stabilire a preţurilor în funcţie de piaţă în cazul randamentelor la obligaţiunile guvernamentale. În plus, politicienii sunt blocaţi şi datorită faptului că adoptarea unor reforme nepopulare ar putea duce la pierderea poziţiei lor şi înlocuirea lor cu politicieni eurosceptici, ceea ce prezintă un risc şi mai mare pentru Zona Euro.