Despre Grecia, bugetari şi salariile tăiate

Îmi aduc aminte de o poveste în care un cioban întrebat despre oile lui, spunea întotdeauna lucruri bune despre oaia albă. De fiecare dată reporterul îl întreba dacă ceea ce spune este valabil şi pentru oaia cea neagră, la care ciobanul răspundea cu jumătate de gură „şi oaia neagră”. În final reporterul îl întreabă dacă oile îi aparţin, la care ciobanul răspunde: ”oaia albă”. Exasperat, acesta îi pune ultima întrebare: „dar oaia neagră?” La care ciobanul răspunde pe acelaşi ton „şi oaia neagră”.

Trecând însă la oile noastre, acum doi ani se anunţau măsuri de austeritate fără precedent: reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%. De atunci, partidele la acea vreme în opoziţie, mass-media, sindicatele şi organizaţiile de tot felul vorbesc neîntrerupt despre „salarii şi pensii”. A devenit o expresie repetată de dimineaţă până seara târziu, pentru că a doua zi să fie reluată în forţă. Şi totul pe bună dreptate.

Dar ea a devenit parţial golită de sens. De ce spunem asta? Deoarece cuvântul salarii se referă în exclusivitate la salariile bugetarilor. Nimeni nu vorbeşte despre salariile celor care lucrează în sectorul privat. În mod sigur, această abordare crează multă frustrare în rândul multor oameni în acest mediu, care trăiesc sentimentul de a fi fost părăsiţi. Am auzit punându-se această problemă o singură dată pe „Money Channel”. Un spectator din afară s-ar putea întreba la un moment dat: oare în România există doar două categorii sociale?

Adevărul este însă altul: acestea constituie o masă electorală largă, capabilă a aduce o mulţime de voturi. Alte categorii nu prezintă un asemenea interes electoral. Pensionarii, mulţi dintre ei trăind ani buni în perioada comunistă, au căpătat o mentalitate specifică traiului în cazarmă, statul la coadă devenind parte din viaţa lor. Pe vremuri, gândul de a fi primii îi trezea uneori în plină noapte. Între timp cozile au dispărut, dar reflexele induse de comunişti încă nu. Votul devine exerciţiu de rememorare, coada este una imaginară care urmează să aducă mult visatele măriri. Urnele sunt luate cu asalt de la prima oră, iar până în prânz majoritatea şi-au exprimat deja părerea. Cei care lucrează în sistemul bugetar sunt şi ei puternic dependenţi de sfera politicului, punându-şi de asemenea speranţe în acel vot.

În fapt şi unii şi ceilalţi sunt amăgiţi şi chiar acceptă această condiţie. Bunăstarea vine în primul rând prin eforturi individuale. Prin eforturi în muncă şi în acelaşi timp prin eforturi de înălţare morală. De la clasa politică, care reflectă spiritul naţiunii, nu trebuie să aşteptăm minuni. Spusele lui Eminescu din Scrisoarea a III-a:

“Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire,

Virtutea? - nerozie; Geniul? o nefericire. “

nu şi-au pierdut deloc valabilitatea.

Dar ce se întâmplă oare cu cei care lucrează în sectorul privat? Depind în întregime de dispoziţia şi uneori de capriciile patronilor. Nimeni nu se interesează de ei. Sindicatele nu mai au aproape nimic de spus, statul ciuleşte o ureche (bleagă) la vocea acestora, apoi ridică din umeri. Dacă cer vreo mărire salarială, li se aminteşte fie de criză, fie de faptul că la poartă aşteaptă coloane întregi. Majoritatea nici nu îndrăznesc să ceară aşa ceva. Se spune că speranţa moare ultima, dar ei nu mai spun nimic.

În cazul disponibilizărilor, compensaţiile sunt simbolice, iar drumurile nu sunt deloc asfaltate. Statul susţine că nu poate interveni în curtea patronului şi acesta este un adevăr într-un stat de drept. Dar în acelaşi timp are şi el o contribuţie la această stare de lucruri. Să nu uităm de privatizările dubioase, desfăşurate sub patronajul său, în care companii internaţionale renumite - care chiar doreau să investească în România - erau umilite de firme de apartament, care aduceau ulterior dezastre ....

Se încheie un cerc vicios pe care statul nu vrea să-l vadă: fosta clientelă ajutată să devină peste noapte clasa patronilor dă acum salarii sub nivelul celor din sectorul bugetar, dar statul ia o mare parte din banii necesari pentru plata propriilor angajaţi şi a pensionarilor tocmai din aceste salarii indecente.

Lăsând gluma, aducem această problemă în discuţie şi sperăm să înceapă să se vorbească şi despre nevoile celor din mediul privat. Aşteptăm măsuri înţelepte, prin care aceste salarii să crească în mod substanţial. Mărirea salariului minim pe economie este un pas, dar nu este suficient. Un progres real în acest domeniu, ar face ca scandalul „salariilor şi pensiilor” să se stingă de la sine. Problema numărului de angajaţi ai statului s-ar rezolva tot de la sine, mulţi dintre ei devenind tentaţi de un domeniu privat bine plătit.

Însă lipsa unui sector privat puternic, corelată cu mărirea fără acoperire a „salariilor şi pensiilor” ne va duce în mod inevitabil către Grecia.