De ce pierde (deocamdată) România războiul hibrid [ANALIZĂ]
A devenit un truism să afirmi că România a pierdut cel puţin prima luptă a războiului hibrid. La fel de comună a devenit şi constatarea că sunt prea puţine faptele care arată că s-au tras învăţămintele din această înfrângere. Deşi agenda zilei este invadată de temele deficitului bugetar şi de discuţia despre reforma generală, care deocamdată arată doar ca un vis îndrăzneţ de contabil, ar fi bine ca politicienii acestei ţări să nu uite totuşi că cel mai mare pericol în care se află România este cel la adresa democraţiei, a atras atenţia, într-o analiză publicată în Veridica, cercetătorul Cosmin Popa, de la Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române, specializat în istoria Uniunii Sovietice şi a comunismului european.
"Cu ceva inspiraţie şi un Parlament responsabil, echilibrul financiar al ţării poate fi restaurat destul de repede. De mult mai mult timp şi curaj politic ar fi nevoie pentru restaurarea unei democraţii decredibilizate şi incapacitate.
Tocmai de aceea este cu atât mai necesară trecerea în revistă a explicaţiilor pentru starea de prostraţie a României, oricât de neliniştitoare şi de imposibil de abordat ar părea ele. Mai devreme sau mai târziu, cu costuri mai mari sau mai mici, cel puţin o parte dintre aceste cauze vor fi înlăturate, chiar dacă în momentul de faţă cei care decid nici măcar nu-şi propun asta.
Există cel puţin două tipuri de cauze. Primul ţine de deficienţele structurale ale României, ceea ce face ca instituţiile să acţioneze cam la fel, indiferent de sursa pericolului, internă sau externă. Al doilea, cel mai uşor de tratat, decurge din specificul relaţiei cu Rusia, ţara de unde vine astăzi cel mai mare pericol la adresa democraţiei româneşti."
Lipsa de viziune şi obtuzitatea instituţională au vulnerabilizat România
"Prima şi cea mai importantă dintre cauze este dificultatea oficialilor români de a înţelege că războiul hibrid nu este doar un atac asupra sistemelor informaţionale sau a infrastructurii. El este, înainte de toate, un atac în valuri asupra minţilor şi sufletelor oamenilor. Atacurile ruseşti la adresa infrastructurii tehnice din România au fost relativ puţine, comparabil cu cele din Ţările Baltice şi Polonia, ba chiar cu Spania, iar asta se explică prin succesul pe care aparatul rusesc de propagandă l-a avut în cea mai importantă direcţie a sa de atac în România, cea a conştiinţelor.
Atacurile tehnice lasă urme, sunt trasabile şi mai ales au efecte de scurtă durată, chiar dacă dramatice. Cele asupra minţilor lasă mult mai puţine dovezi de culpabilitate şi produc efecte de lungă durată, iar aceasta este cel mai slab punct al României. Fumul strâmbelor oglinzi ale propagandei totalitare ruseşti trebuie risipit printr-o viziune pe cât de clară pe atât de seducătoare şi la fel de inteligibil comunicată, ori cei care conduc România au atât de puţin de oferit în această direcţie.
A doua cauză ţine de reprezentarea tradiţională a politicii externe româneşti. Pentru politicienii români, oricare ar fi pretinsa lor orientare doctrinară, politica externă este doar o formă de comunicare şi promovare a intereselor naţionale. Cu siguranţă că dimensiunea naţională a politicii externe este încă esenţială şi va fi multă vreme de acum încolo, însă România continuă să se comporte de parcă şi-ar fi obţinut independenţa de stat cu două decenii în urmă, nu cu aproape un secol şi jumătate.
Funcţionarii superiori, întreg aparatul românesc de politică externă continuă să rămână încremenit în paradigma îngustă a intereselor naţionale, pe care de multe ori le proiectează într-o dimensiune etnică. O astfel de accepţiune a politicii externe, în care rareori România se simte capabilă să contribuie, fie şi cu un efort de gândire, la abordarea problemelor globale, face ca imaginea internaţională a ţării să fie în cel mai bun caz ştearsă. Situaţia convine de minune propagandei Kremlinului, căci ea instrumentalizează deseori afectele etnice şi resentimente naţionale."
