De ce oamenii de ştiinţă din zilele noastre tânjesc după spiritualitate
alte articole
În întunericul nopţii, o biologă a descoperit cum este să devii lumină. Din barca ei, a privit milioane de planctoni minusculi care iluminau oceanul într-un albastru-verde strălucitor, întinzându-se cât vedeai cu ochii. Când a intrat în apă, întregul ei corp a început să strălucească; la cea mai mică mişcare, a devenit „o parte care se învârtea în tapiseria strălucitoare”. Peştii înotau în apropiere, fiecare creând o dâră de lumină eterică pe măsură ce o înconjurau.
Cercetătoarea, intervievată în cadrul studiului sociologului Brandon Vaidyanathan privind ştiinţa şi spiritualitatea, îşi aminteşte această experienţă paradoxală: deşi înţelegea exact de ce acele organisme străluceau, explicaţia ştiinţifică nu i-a diminuat sentimentul de uimire.
Dimpotrivă, l-a adâncit şi a dus la un profund sentiment de spiritualitate.
Experienţa ei pune sub semnul întrebării una dintre cele mai adânc înrădăcinate presupuneri culturale ale noastre: aceea că ştiinţa şi spiritualitatea ocupă tărâmuri separate.
Cercetările arată că, departe de a diminua aspuraţia spirituală, ştiinţa o poate de fapt trezi. Pentru mulţi oameni de ştiinţă, laboratorul nu este doar un loc al logicii, ci o poartă către uimire şi o căutare mai profundă a sensului.
Cosmosul ca o catedrală
Naraţiunea despre ştiinţă versus spiritualitate îşi are rădăcinile în teoria lui Max Weber, care sugerează că, pe măsură ce ştiinţa avansează, aspiraţia spre spiritualitate se diminuează în mod inevitabil.
„Modernitatea elimină sentimentul de magie şi mister din realitate, şi din ştiinţă în special”, a declarat Vaidyanathan, sociolog la Universitatea Catolică din America, pentru The Epoch Times.
„Gândirea ştiinţifică se opune gândirii magice, iar totul se reduce la reducerea experienţei noastre asupra realităţii la atomi, molecule, formule şi aşa mai departe.”, a afirmat acesta.
Însă Vaidyanathan a petrecut ani de zile descoperind o perspectivă mai nuanţată. El a intervievat 104 biologi şi fizicieni din India, Italia, Marea Britanie şi Statele Unite şi a constatat că oamenii de ştiinţă — fie că sunt religioşi, spirituali dar nu religioşi, sau complet laici — trăiesc o aspiraţie spirituală în moduri similare.
Echipa lui Vaidyanathan a folosit un software de analiză a textului pentru a examina ce cuvinte foloseau oamenii de ştiinţă împreună atunci când îşi descriau experienţele.
Atunci când oamenii de ştiinţă religioşi îşi descriau dorinţa, cuvinte precum „credinţă”, „Dumnezeu”, „rugăciune” şi „comunitate” apăreau grupate împreună, reflectând modul în care aceştia integrează aspiraţia spirituală în tradiţiile lor de credinţă.
Un om de ştiinţă religios a spus: „Această dorinţă de a ajunge la stele ne permite să înţelegem ceva şi despre noi înşine.”
Pentru ei, ştiinţa devine o modalitate de a înţelege creaţia divină şi mai profund.
Oamenii de ştiinţă spirituali, dar nu religioşi, îşi trăiesc spiritualitatea ca pe o călătorie dinamică şi personalizată, modelată de legături emoţionale şi experienţe transcendente. Grupurile lor de cuvinte s-au concentrat pe „legătură”, „experienţă”, „transcendent” şi „natură”.
Natura serveşte adesea drept principalul lor mediu spiritual. Unul dintre ei a descris astfel: „Pe malul mării... pentru mine, asta e extrem de liniştitor, chiar şi când marea e agitată, rece şi îngrozitoare, pentru că e aproape ca şi cum ai privi în infinit. Nu e nimic acolo, [şi totuşi] se mişcă tot timpul.”
Oamenii de ştiinţă nereligioşi şi nespirituali ar putea părea imuni la experienţa spirituală, dar Vaidyanathan a constatat că aceştia îşi exprimă adesea căutări similare prin curiozitate intelectuală şi întrebări existenţiale. Ei îşi încadrează căutarea sensului în termeni de dezvoltare personală şi de legătură cu natura sau cu cosmosul. Grupurile lor de cuvinte au pus accentul pe „curiozitate”, „sens” şi „legătură”. Un om de ştiinţă a descris-o ca fiind „o dorinţă de a continua să pună întrebări”.
„Aşa ne orientăm într-un univers vast”, a spus omul de ştiinţă.
Ceea ce uneşte toate cele trei grupuri, a relevat cercetarea, este capacitatea lor de a simţi uimire. Martin Nowak, profesor de biologie şi matematică la Universitatea Harvard, sugerează că ştiinţa şi spiritualitatea împărtăşesc o trăsătură fundamentală.
„Amândouă tânjesc după adevăr. Amândouă au de-a face cu uimirea şi veneraţia.”, a declarat el pentru The Epoch Times.
„Uimirea ca poartă de acces”
Sinergia dintre ştiinţă şi spiritualitate este profundă şi are rădăcini foarte vechi. Galileo a studiat stelele, crezând că acestea erau opera mâinii lui Dumnezeu. Newton a văzut legile mişcării ca semne ale ordinii divine. Aşa cum a spus scriitorul britanic C.S. Lewis, „oamenii au devenit ştiinţifici pentru că se aşteptau la o Lege în Natură, şi se aşteptau la o Lege în Natură pentru că credeau într-un Legiuitor”. Pentru mulţi oameni de ştiinţă renumiţi, credinţa nu a intrat în competiţie cu descoperirea; dimpotrivă, a inspirat-o.
Un studiu din 2023 publicat în Journal of Personality and Social Psychology a introdus conceptul de „spiritualitate a ştiinţei”: sentimente de sens, uimire şi conexiune derivate din ideile ştiinţifice.
Cercetarea a constatat că această spiritualitate a ştiinţei prezicea un angajament şi o asimilare mai puternice ale informaţiilor ştiinţifice şi oferea beneficii psihologice similare cu spiritualitatea religioasă, chiar şi în rândul ateilor şi agnosticilor.
Această constatare poate ajuta la explicarea motivului pentru care Einstein a descris uniunea dintre religie şi ştiinţă ca fiind un „sentiment religios cosmic” şi a considerat-o „cea mai puternică şi mai nobilă motivaţie pentru cercetarea ştiinţifică”. Einstein credea că ştiinţa şi spiritualitatea împărtăşeau o dorinţă fundamentală de a căuta adevărul şi de a se minuna.
Oamenii de ştiinţă contemporani împărtăşesc sentimentele lui Einstein. Sarbmeet Kanwal, fizician teoretician de la Institutul de Tehnologie din California, a declarat pentru The Epoch Times: „Uimirea şi mirarea servesc drept poartă de acces către experimentarea unui aspect al realităţii pentru care nu avem încă o bază ştiinţifică solidă.”
Această poartă, însă, nu se închide atunci când găsim o explicaţie ştiinţifică. Aşa cum subliniază matematicianul şi filozoful ştiinţei John Lennox, explicaţiile pot funcţiona pe diferite niveluri fără a se anula reciproc. Dacă întrebi de ce fierbe apa, un răspuns ar putea descrie transferul de căldură care rupe legăturile de hidrogen dintre molecule; altul ar putea spune pur şi simplu: „Pentru că vreau o ceaşcă de ceai.” Ambele sunt adevărate — ele răspund doar la întrebări diferite. În acelaşi mod, cunoaşterea chimiei planctonului strălucitor nu îi privează de uimire.
Sacrul, de la macro la micro
Experienţa uimirii se manifestă la toate nivelurile cercetării ştiinţifice.
Pentru Mario Livio, fost astrofizician la Institutul Ştiinţific al Telescopului Spaţial, care a contribuit la operarea Telescopului Spaţial Hubble timp de 24 de ani, dimensiunea spirituală a ştiinţei s-a manifestat atunci când au sosit primele rezultate din „Hubble Deep Field” – cea mai profundă imagine a universului capturată până în acel moment.
„Deşi am descoperit că, din perspectivă fizică, nu suntem decât un fir de praf, cunoaşterea umană este cea care s-a extins şi ne-a permis să înţelegem cosmosul”, a spus el.
Dimensiunea spirituală a descoperirii ştiinţifice nu se limitează la scările vaste ale astronomiei. Vaidyanathan îşi aminteşte că a intervievat o biologă din India care i-a arătat diapozitive cu bacteriile pe care le studia.
Biologul a arătat spre „acul” bacteriei, apoi i-a arătat lui Vaidyanathan un prim-plan al ceea ce părea a fi un stâlp dintr-un templu hindus vechi de 3.000 de ani.
„Dacă nu ţi-aş spune că acesta este un ac bacterian, ai putea foarte uşor să-l confunzi cu unul dintre aceşti frumoşi «stambha» [stâlpi ornamentali găsiţi în templele hinduse] dintr-un sit arheologic”, a spus ea.
„Dacă ne-am gândi măcar să-l realizăm, să-l fabricăm, ne-ar lua o veşnicie”, a explicat ea.
„Iar ei o fac în câteva minute. Sunt nişte adevărate opere de artă.”, a mai adăugat aceasta.
Punct comun
Nu toţi oamenii de ştiinţă au o aspiraţie spirituală, iar cercetarea lui Vaidyanathan recunoaşte aceste limite. Unii menţin o perspectivă mai tradiţională, găsind satisfacţie în explicaţiile materiale, fără niciun sentiment de dor de transcendenţă. Alţii consideră că ştiinţa dezvăluie mai degrabă limitările umane decât semnificaţia cosmică.
Însă mulţi oameni de ştiinţă „nu văd nicio tensiune între experienţa spirituală şi cercetarea ştiinţifică”, a spus Kanwal.
„Cercetarea ştiinţifică este o modalitate de a ne ancora experienţele umane într-o ordine naturală care pătrunde universul în care trăim”, a spus Kanwal.
„Într-o zi, şi asta s-ar putea întâmpla peste secole, s-ar putea să fim capabili să explicăm experienţa spirituală ca parte a ordinii universului. Dar până atunci, trebuie să o considerăm un mister care rămâne de explorat, nu însă ceva care se opune ştiinţei în vreun fel.”
Kanwal sugerează că, dacă ştiinţa evocă în mod natural o dorinţă spirituală în toate sistemele de credinţe, atunci presupusul conflict dintre raţiune şi transcendenţă ar putea fi în mare parte artificial – o falsă dihotomie care limitează atât înţelegerea ştiinţifică, cât şi pe cea spirituală.
Studiul lui Vaidyanathan concluzionează: „Chiar dacă, aşa cum am văzut, unii oameni de ştiinţă nu îşi exprimă aspiraţiile spirituale, ştiinţa poate totuşi să inspire noi căi de explorare spirituală şi existenţială, oferind o resursă spirituală unică atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi.”
