Creierul îmbătrânit nu îşi pierde capacităţile, ci se adaptează, arată un studiu

Pe măsură ce îmbătrânim, memoria noastră episodică – gestionată de regiunea hipocampului – se deteriorează treptat. Aceasta este memoria legată de detalii specifice, cum ar fi locul în care este parcată maşina sau ora la care avem o întâlnire.

La bătrâneţe, memoria semantică, controlată de cortexul frontal, tinde să devină mai dominantă. Aceasta este memoria de ansamblu, a cunoştinţelor generale şi a ideilor principale, care acoperă regulile hocheiului sau capitalele ţărilor, potrivit ScienceAlert.

Concepţia convenţională în rândul neuroştiinţificilor a fost mult timp aceea că această schimbare a funcţionării creierului reprezintă modul nostru de a ne adapta la uzura neuronală crescândă: un mecanism compensator.

Dar ce-ar fi dacă ar fi vorba de o alegere deliberată, care se potriveşte mai bine persoanelor în vârstă, care au acumulat mult mai multe informaţii în creier decât tinerii?

Cercetătorii de la Universitatea din Arizona au publicat recent un studiu în revista „Perspectives on Psychological Science”, în care susţin că trecerea de la hipocamp la cortexul frontal ar putea reprezenta o optimizare a creierului, mai degrabă decât un regres.

„Teoriile predominante privind îmbătrânirea cognitivă descriu vârsta înaintată ca o perioadă de declin compensator – un efort de a menţine performanţa în ciuda deteriorării neuronale progresive”, scriu cercetătorii în articolul publicat.

„Noi propunem, în schimb, că îmbătrânirea reprezintă o continuare a dezvoltării: o reorganizare adaptativă, conservată genetic, a sistemelor de memorie, care este paralelă cu tranziţiile creierului din primele etape ale vieţii.”

Cercetătorii fac referire la mai multe studii anterioare pentru a-şi susţine punctul de vedere. De exemplu, există numeroase dovezi că acest tip de schimbări au loc şi în alte perioade ale vieţii: în copilărie, aceeaşi schimbare are loc, doar că în direcţia opusă.

Se poate susţine, de asemenea, că aceste modificări legate de vârstă nu reflectă o pierdere generală a plasticităţii neuronale, ci mai degrabă o modalitate de redistribuire a resurselor.

Ştim că hipocampul are un consum energetic deosebit de mare, astfel creierul ar putea economisi resurse pentru momentele în care acestea sunt cel mai mult necesare.

Este, de asemenea, adevărat că unele conexiuni neuronale se consolidează de fapt la bătrâneţe, susţinând ideea că creierul nu slăbeşte, ci se reajustează în mod inteligent.

Studiul indică paralele şi în regnul animal. Pe măsură ce şobolanii îmbătrânesc, tind să se bazeze mai mult pe ceea ce le este familiar, în timp ce femelele de elefanţi africani devin „depozitare de cunoştinţe sociale” la bătrâneţe – aşa că oare facem şi noi acelaşi lucru?

„În ansamblu, concluziile din literatura de specialitate privind animalele sugerează că reorganizarea sistemului de memorie odată cu îmbătrânirea ar putea să nu fie specifică doar speciei umane, ci un principiu general valabil pentru speciile cu durată de viaţă prelungită şi structuri sociale complexe”, scriu cercetătorii.

Ar putea exista un scop evolutiv în toate acestea: pentru cei dintre noi care au norocul să ajungă la bătrâneţe, prioritatea devine transmiterea informaţiilor, mai degrabă decât încercarea de a-şi aminti detaliile vieţii de zi cu zi.

Ipoteza prezentată de studiu ar putea nu numai să schimbe modul în care este evaluată îmbătrânirea la nivel cerebral, ci şi să ofere o înţelegere mai profundă a afecţiunilor legate de vârstă, precum boala Alzheimer. De exemplu, aceasta ar putea însemna că semnele reale ale bolii pot fi separate mai uşor de schimbările cerebrale care sunt, de fapt, naturale şi pozitive.

Având în vedere că boala Alzheimer este asociată cu un hipocamp hiperactiv în stadiile incipiente, este, de asemenea, posibil ca boala să perturbe într-un fel schimbarea naturală şi benefică a priorităţilor creierului care ar trebui să aibă loc.

Merită subliniat faptul că acest studiu nu adună dovezi noi, ci mai degrabă reinterpretează cercetările existente pentru a prezenta un argument solid.

Următorul pas pentru ceea ce cercetătorii numesc „ipoteza îmbătrânirii adaptive” va fi urmărirea pe termen lung a unor subiecţi din viaţa reală pentru a analiza modificările cerebrale şi a vedea dacă pot fi identificate semne ale acestei realocări neuronale. Dacă da, acest lucru ar putea însemna o nouă perspectivă asupra îmbătrânirii creierului şi asupra tratării afecţiunilor legate de vârstă.

„Dacă privim îmbătrânirea normativă doar ca pe o poveste a declinului, pierdem cu adevărat ocazia”, a declarat psihologul Fabian-Xosé Fernandez pentru Linda Wang, de la Asociaţia pentru Ştiinţe Psihologice.

„Creierul în vârstă este optimizat pentru alte aspecte decât creierul tânăr, în special pentru împărtăşirea cunoştinţelor acumulate şi a relaţiilor sociale.”