De ce moare presa scrisă la alţii şi rezistă la noi

2012 a fost un an în care presa scrisă s-a zbătut, dar a rămas în criză. Criza a ajuns până în Germania. În România nu se mai poate vorbi despre presă quality de multă vreme. Şi nici despre libertatea jurnaliştilor, care sunt sclavi pe plantaţie, neavând drepturi. Presa mainstream din România se află într-o criză morală profundă.

Într-o zi am citit pe Facebook o veste care m-a luat oarecum prin surprindere. Pe 7 decembrie apare ultima ediţie a cotidianului Financial Times Deutschland. Nu s-a găsit un cumpărător pentru titlu iar 300 de angajaţi îşi vor pierde joburile. M-a întristat ştirea. Nu doar pentru că credeam Germania imună la criza presei – până la urmă au cele mai stufoase ziare şi ai ce citi zile întregi în publicaţii de o adevărată calitate precum Die Zeit, Der Spiegel sau cotidiene precum Sueddeutsche Zeitung sau FAZ – ci şi pentru că am petrecut două luni în redacţia FTD şi am văzut cum se face jurnalism adevărat.

În 2010, în calitate de bursier în programul Media - punte între popoare al Fundaţiei Bosch pentru jurnalişti din Europa Centrală şi de Est, am făcut un stagiu la Financial Times Deutschland, în redacţia de la Berlin. Trebuie să precizez că ziarul avea trei redacţii, trei sedii – unul la Hamburg, cartierul general, unul la Frankfurt, unde sunt băncile şi bursa şi unul la Berlin, unde echipa editorială urmărea ce se întâmplă în Bundestag, la cancelarie etc. În fiecare dimineaţă participam la 9.30 la şedinţa de sumar a Departamentului Externe, în care fiecare dintre redactori îşi apăra cu argumente subiectele. Spunea de ce e de interes, ce ar aduce nou un articol pe tema cutare, ce s-a mai întâmplat în ţara respectivă şi cum se gândeşte să abordeze subiectul, din ce unghi. Am uitat însă să spun că înainte de asta se făcea lectura critică a ziarului din ziua precedentă. Asta implica că era stabilit prin rotaţie un redactor care citea cele (patru !!) pagini de externe, iar apoi îşi expunea părerea despre ce e bine, ce lipseşte, ce putea fi exprimat altfel în respectivul articol, cât de bun e titlul etc. Totul însă într-o manieră constructivă, cu accent pe îmbunătăţire, nu pe atacuri la persoană şi jigniri.

După ce erau stabilite subiectele zilei, nemţii treceau la treabă. Aproape că nu vorbeau între ei, era o linişte care mă mira pe mine obişnuit cu zarva din redacţie. La Departamentul Externe fiecare dintre cei cinci redactori era specializat pe cel puţin un spaţiu mare şi lat: America şi Orientul Mijlociu, Africa, Europa, Asia de Sud – Pakistan, Afganistan etc, Bundeswehr şi politică externă Germania, Rusia şi Europa de Est. Redactorul care se ocupa de mine - înalt, rece şi elegant ca un englez - vorbea fluent rusa şi ucraineana şi era responsabil pentru Europa de Est. Am observat că pe lângă specializarea asta, redactorii vorbesc mult cu experţi la telefon pentru a da greutate articolelor lor. Au liste întregi de contacte – de exemplu experţi pe relaţia Germania-Rusia, nume, adresă, număr de telefon. Deşi comentariile erau strict delimitate de ştiri în ziar, după modelul anglo-saxon, şi articolele de informare erau duse din condei ca să nu sune prea sec. În plus, chiar dacă oamenii erau mai reci, atmosfera şi modul de lucru îţi aducea în gând un singur cuvânt: profesionalism. M-am simţit într-adevăr ca un corespondent pe durată determinată, scriind pentru ziarul din România despre teme germane şi pentru FTD despre România.

Am fost de asemenea surprins că acolo paginarea se făcea la Hamburg. Redactorii îţi scriau textul direct într-un program, admin, unde aveau layout-ul paginii, cu poza, vedeau exact cât de mult spaţiu au, nu aveau cum să stea apoi să taie ca la noi. Mai mult, puteai să verifici din când în când cum arată pagina ta.

Revenind la moartea ziarului, Financial Times Deutschland era principalul cotidian economic şi financiar din Germania, alături de Handelsblatt. Atunci în 2010 ştiam că nu are un tiraj mare şi nu face nici profituri semnificative, dar este foarte apreciat şi citit de către mediul de business . Acum, în 2012, aflăm din presa internaţională, că ziarul avea pierderi mari încă de la început. Potrivit unei surse citate de Reuters, apropiate de publisherul ziarului Gruner Jahr, FT Deutschland a înregistrat pierderi de peste 250 de milioane de euro de la lansarea sa.

Cel mai popular blogger din Germania, Sascha Lobo, explica decesul ziarului prin faptul că cititorii văd acum ştirea ca proces iar sentimentul de a fi informat este tot mai mult legat de actualizarea permanentă a informaţiei. Ştirea care îngheaţă într-un punct şi apare a doua zi în ziar este demult depăşită. Poate să fie o explicaţie. FTD a întreţinut o redacţie separată de online, dar n-a reuşit să-şi creeze un model de business de succes. N-a ştiut să facă bani din online, să atragă publicitate, în contextul în care publicitatea din print a continuat să scadă dramatic în 2012. De asemenea, ziarul nu-şi punea multe dintre cele mai bune articole din print pe site, ceea ce n-a determinat însă mai mulţi cititori să cumpere ziarul şi nici nu a coordonat bine relaţia dintre redacţia de print şi online. Financial Times Deutschland a încercat şi varianta cu conţinut online premium plătit. În zadar, însă. Sfârşitul n-a putut fi evitat. Ultima ediţie a cotidianului a fost paradoxal cea mai căutată. Tipărită în peste 30.000 de exemplare, ea a fost retipărită pentru a mulţumi numărul mare de cumpărători. Iar doritorii care n-au mai găsit-o la chioşcuri, o pot achiziţiona încă online. Mai mult, din preţ, 1,40 Euro se duc la organizaţia Reporteri fără frontiere, care luptă la nivel mondial pentru libertatea presei.

Criza morală a presei româneşti

În România, presa scrisă supravieţuieşte artificial. Încasările din publicitate nu şi-au revenit spectaculos, cititorii migrează către online. Tot mai multe ziare îşi declară insolvenţa. Ziare mari precum Adevărul sau Jurnalul Naţional vând sub 20.000 de exemplare. Explicaţiile sunt multiple. Da, condiţiile financiar - economice sunt nefavorabile pentru presă, da trecem pe online, dar principala cauză este un model de afaceri profund viciat.

La noi nu există presă quality în accepţiunea germană. Nu există un Die Zeit, Frankfurter Allgemeine, o revistă precum Spiegel, o redacţie de web precum Spiegel Online etc. Presa scrisă românească nu mai are de mult un rol moralizator. Ea nu educă populaţia, ci o lasă să băltească în cel mai bun caz, dacă nu o manipuleză grosolan. Jurnaliştii nu mai sunt câinii de pază ai democraţiei, care luptă pentru demascarea sau împiedicarea abuzurilor, ci câinii slabi şi flămânzi ai unor patroni, de la care acceptă orice pentru a nu-şi pierde slujba.

Modelul de business media din presa scrisă mainstream din România este profund viciat pentru ca el nu respectă jurnaliştii nici ca angajaţi, nici ca oameni.

Nu se mai pune problema de libertate a presei. În România, există mogulii, marile trusturi care funcţionează după următorul principiu: Trei şefi cu mii de euro pe lună la un angajat activ prost plătit, căruia i se întârzie banii şi care e ameninţat oricând cu concedierea. Un patron dubios, personaj politic sau cu conexiuni politice care nu se pricepe la presă, care a făcut nişte afaceri dubioase, în general cu statul, şi care are acum mai multe interese: să-şi slujească prietenii politici prin atacarea duşmanilor acestora, să scape de justiţie punându-şi la bătaie maşina de propagandă sau să mai spele nişte bani negri. Victimele colaterale în acest demers sunt jurnaliştii.

Aceştia semnează contracte de muncă şi contracte pe drepturi de autor. Oricând patronul le poate tăia aceste drepturi de autor, pentru a-i forţa să demisioneze. În caz că le dă prin gând să-şi apere drepturile prin aflilierea la un sindicat sau chiar prin fondarea unui astfel de organism în compania media, jurnaliştii vor fi marginalizaţi, şicanaţi şi obligaţi să demisioneze.

2012 a fost anul în care ziare quality precum Adevărul au întârziat salariile jurnaliştilor şi luni de zile. La fel s-a întâmplat la România Liberă, Jurnalul, nemaivorbind de televiziuni precum Realitatea TV. Oameni-jurnalişti cu copii şi cu rate la bancă au fost sfidaţi de şefii care se afişau cu maşini luxoase şi îşi primeau banii la timp. Şi ei au muncit mai departe, fără bani. Poate cu speranţa că ceva se va schimba. Ei bine, nimic nu s-a schimbat. Managementul presei româneşti este format din aceiaşi oameni incapabili care au falimentat tot pe ce au pus mâna. Patronii îi numesc tot pe ei, pe criteriul loialităţii, linguşelii, chiar dacă sunt incompetenţi, chiar dacă n-au scris niciodată nimic, n-au fost pe teren, n-au făcut vreun reportaj sau interviu, pe scurt nu au nicio treabă cu domeniul. Jurnaliştii au ajuns un preş pentru aceşti stimabili. S-a ajuns până acolo încât să fie obligaţi să semneze că sunt de acord să nu-şi ia salariul pentru o lună lucrată şi să declare că au fost în concediu fără plată. În caz contrar, li se desfiinţa postul. Nemaivorbind de faptul că unele trusturi n-au mai plătit de un an contribuţiile la stat pentru angajaţi. Iar acum se grăbesc să caute insolvenţa salvatoare – adică să scape de datorii, trăgând ţeapă creditorilor şi mergând mai departe apoi pe altă firmă.

Modelul acesta este profund viciat pentru că el nu respectă jurnaliştii nici ca angajaţi, nici ca oameni. Şefii încearcă să-şi ascundă incompetenţa prin modul în care-şi chinuie angajaţii. Sunt promovaţi numai cei care se pun bine cu patronul, cu şefii. Iar jurnaliştii, la cum sunt (ne)plătiţi şi (ne)motivaţi, nu mai sunt o forţă, o conştiinţă în societate. Nu există stimulare pozitivă, recompense, nu doar financiare, ci doar una negativă. Iar procesul de lucru are de suferit.

De ce nu avem presă scrisă a la FTD în România? Simplu, pentru că în România presa externă nu contează. Câte pagini mai alocă ziarele româneşti pentru teme externe? Maxim una, în care avem o poză mare şi un text mic sec de ştire, iar dacă mai e un eveniment UE ceva, se fac pagini suplimentare. Corespondenţii, pe care FTD îi are în China, SUA, Ierusalim, Moscova etc., pentru ziarele româneşti sunt costuri prea mari, deci un lux inutil. Modul în care se scrie pe site sau în print – ca la fabrica de conţinut – cu accent pe cantitate şi nu pe calitate ne desparte iar de presa germană. Jurnalistul român din trustul de mogul trebuie să bage la cantitate ştiri pe site, să scrie repede. Nu contează cum scrie, că face greşeli gramaticale, de exprimare. El trebuie să dea rapoarte de activitate şefilor de trust care nu muncesc, să pună şi articolele pe site, să stea lângă DTP-ist etc. Nu are nevoie de specializare prea mare, trebuie să se priceapă la toate. Până la urmă nimeni nu e de neînlocuit. Chiar dacă ai un om foarte bun, dacă nu vrea să semneze o clauză nouă abuzivă din contract, tu ca mare manager te gândeşti că găseşti 20 de tineri absolvenţi de jurnalism care să-l înlocuiască şi pe care să-i plăteşti cu trei milioane sau cu o adeverinţă de practică.

Ca manager sau redactor-şef poţi să iei şi măsuri de „stimulare” negativă a celor care fac greşeli de gramatică, sau de ghilimele şi cuvinte mâncate. La trei avertismente, poţi să le dai şi o amendă. Asta ca să arăţi patronului că eşti manager inovator. În rest, dacă oamenii nu-şi iau banii, o să aperi managementul şi o să-i inviţi politicos, sau nu, să-şi caute un alt loc de muncă. Iar cum joburi în presă nu prea sunt, patronul poate sta liniştit că angajaţii vor continuă să muncească cu banii întârziaţi, că doar nu au de ales. Batjocoriţi, demotivaţi şi dezamăgiţi ei vor face cantitate, ca nişte roboţi, dar NICIODATĂ calitate. Un management care nu investeşte în oameni, ba mai rău îi calcă în picioare, este din start falimentar. Laureatul premiului Nobel pentru economie Edward Prescott îmi spunea într-un interviu că viitorul este al companiilor care vor miza pe fidelizarea angajaţilor înalt-calificaţi. Ori la noi întrecerea este care trust de presă îşi tratează mai rău angajaţii.

Angajaţii FTD şi-au exprimat în ultima zi de muncă respectul pentru locul de muncă, pentru echipă, pentru publicaţie, pentru tot ce a însemnat cotidianul din hârtie rozalie în viaţa lor. Câţi angajaţi ar fi făcut la fel dacă era vorba despre un ziar românesc?

Da, ştiu Financial Times Deutschland a murit, Adevărul, Jurnalul Naţional şi România Liberă încă trăiesc, sau mai bine zis supravieţuiesc. Indiferent de modul în care-şi tratează angajaţii, indiferent de scăderea drastică a vânzărilor, de migraţia către online. Ele trăiesc pentru că Cristian Burci, Dan Voiculescu sau Adamescu au interese. Economice, politice, financiare. Cât despre ziarişti, ei nu contează – sunt doar angajaţi, n-au drepturi.