De ce a declarat Kremlinul că nu a avut loc convorbirea telefonică Trump-Putin?

În seara zilei de 10 noiembrie, The Washington Post a raportat că preşedintele ales al SUA, Donald Trump, a avut o conversaţie telefonică cu preşedintele rus Vladimir Putin pe 7 noiembrie. Conversaţia s-a axat pe pacea în Europa, Trump exprimându-şi interesul pentru continuarea discuţiilor în vederea soluţionării conflictului din Ucraina. Se pare că Trump l-a avertizat în mod explicit pe Putin împotriva escaladării conflictului din Ucraina, subliniind prezenţa substanţială a forţelor militare americane în Europa.

Cu toate acestea, a doua zi după raport, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a respins toate zvonurile privind o convorbire telefonică între Trump şi Putin ca fiind „pură ficţiune” şi „ştiri false”.

„Acesta este un exemplu deosebit de viu al calităţii informaţiilor publicate în aceste zile, chiar şi în publicaţii destul de reputate. Este absolut neadevărat. Este pură ficţiune, pur şi simplu ştiri false”, a subliniat el în timpul unui briefing de presă.

Dar cine spune adevărul? În cele din urmă, atât Trump, cât şi Putin sunt familiarizaţi cu instrumentul politic al înşelăciunii. După cum a spus Helmut Brandstätter, un membru austriac al Parlamentului European din partea partidului liberal NEOS, „Nu sunt sigur în cine ar trebui să am mai puţină încredere...”

Este clar că Trump a iniţiat conversaţia cu Putin şi că dovezile din The Washington Post provin din echipa lui Trump. De asemenea, este demn de remarcat faptul că povestea a fost dezvăluită de un ziar care s-a abţinut de la a susţine un candidat la preşedinţie pentru prima dată în ultimele decenii [...] Un alt indiciu că apelul a avut loc este discuţia recentă dintre preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, Trump şi Elon Musk. Acest lucru sugerează o probabilitate relativ scăzută de înşelăciune deliberată din partea lui Trump.

În acelaşi timp, acesta ar fi departe de a fi primul caz în care purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, distorsionează în mod deliberat realitatea sau neagă evenimente care au avut într-adevăr loc. Dar de ce ar considera Kremlinul necesar să nege orice schimb de informaţii cu viitorul preşedinte american?

Ar putea Moscova să urmărească să evite depăşirea protocoalelor diplomatice sau să-l facă inutil de ruşine pe preşedintele Joe Biden? În acest caz, de ce Kremlinul nu s-a abţinut pur şi simplu de la orice comentariu? De ce Kremlinul l-ar acuza, de fapt, indirect pe viitorul preşedinte al SUA de minciună în văzul tuturor?

Sau toate acestea fac parte dintr-un acord secret, de culise, între Washington şi Moscova? Acestea sunt cu siguranţă întrebări valide la care, în acest moment, nu par să existe răspunsuri clare.

Totuşi, la fel de valabilă este şi o altă întrebare care ar putea conduce la o explicaţie. De ce televiziunea rusă de stat prezintă fotografii semi-nud ale soţiei lui Trump, Melania, în timpul orelor de maximă audienţă, la comentariile vesele a doi propagandişti importanţi? Această afişare provocatoare este încă un element al strategiei de negociere a Rusiei: semnalarea dorinţei de a discuta fără nicio intenţie de compromis, crearea confuziei, lipsa de slăbiciune, proiectarea puterii, umilirea partenerilor de negociere, învinuirea altora pentru eşecul negocierilor şi aşa mai departe.

Cu toate acestea, Kremlinul foloseşte aceste perdele de fum pentru a distrage atenţia, astfel încât este important să nu le luăm ca atare.

Întrebarea esenţială rămâne: De ce ar fi Putin, în acest moment, cu adevărat pregătit să facă vreo concesie? Până în prezent, nimeni nu a fost capabil să ofere un răspuns credibil la această întrebare.

Cu toate acestea, există cel puţin două motive credibile pentru dorinţa prefăcută a Rusiei de a se angaja în dialog.

Prima problemă constă în chestiunea statutului, pe care liderul de lungă durată al Rusiei a menţionat-o în repetate rânduri în ultimele săptămâni, inclusiv într-un interviu cu jurnalistul BBC Steve Rosenberg. Kremlinul consideră valoroasă în sine o relaţie de dialog pe picior de egalitate cu Statele Unite. Moscova este obsedată de ideea că Rusia ar trebui să fie un partener egal (sau aproape egal) cu singura altă mare putere globală rămasă, Statele Unite, în ceea ce priveşte influenţarea destinelor lumii. În acest context, rezultatele concrete ale acestor discuţii devin, în cele din urmă, secundare. Pentru Rusia, parcursul este răsplata în sine.

Şiretlicul tactic al regimului rus oferă a doua explicaţie. Moscova vede războiul din Ucraina ca pe o extensie a politicii convenţionale. Astfel, Kremlinul utilizează o serie de măsuri politice, diplomatice şi propagandistice alături de acţiuni militare în conflict.

Deşi acest aspect militar este important pentru Rusia, el nu este decisiv pentru rezultatul războiului. Pentru Kremlin, slăbirea legăturilor dintre Ucraina şi Occident este esenţială pentru succesul Moscovei. O cale similară constă în subminarea treptată a coeziunii alianţei occidentale şi slăbirea legăturilor relaţiei transatlantice în ansamblu.

Prin instrumentalizarea manevrelor diplomatice (sau nediplomatice) ale lui Trump, Moscova urmăreşte să semene neîncredere între aliaţii occidentali. Negarea chiar şi a existenţei unui apel telefonic proiectează viitoarea administraţie americană ca fiind nesigură în ochii publicului global şi, cel mai important, ai aliaţilor săi, cu câteva săptămâni înainte de a-şi prelua oficial mandatul.

Kremlinul transmite semnale mixte pentru a amplifica acest efect: pe de o parte, arătând deschidere spre dialog, iar pe de altă parte, subliniind caracterul nenegociabil al poziţiilor sale. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Peskov, la doar câteva zile după victoria electorală a lui Trump, a declarat că, deşi Putin este dispus să discute cu Trump despre Ucraina, obiectivele Rusiei în război vor rămâne neschimbate. Peskov a subliniat că preşedintele rus nu a sugerat niciodată că obiectivele războiului ar putea fi modificate.

Kremlinul urmăreşte intenţionat să inducă îndoială în rândul comunităţii transatlantice. Strategia de război psihologic a Rusiei se concentrează pe instigarea fricii, incertitudinii şi neîncrederii, mai ales între aliaţi. La urma urmei, Putin nu şi-ar dori nimic mai mult decât să împingă alianţa transatlantică până în pragul colapsului prin suspiciuni reciproce.