Liiceanu: Ceauşescu ne pedepseşte că l-am uitat prea repede. Ne-a lăsat moştenire scursorile formate sub el - securişti, propagandişti, fripturişti
Filozoful Gabriel Liiceanu critică, într-un articol de opinie publicat pe Contributors.ro, lipsa de reflecţie a românilor asupra perioadei comuniste, afirmând că, în cei peste 35 de ani de la Revoluţie, societatea nu a avut „o clipă măcar” în care să privească lucid înapoi la ceea ce a trăit înainte de 1989.
„Am înghiţit hapul cinicei distorsionări pe care ne-au servit-o securiştii înşişi după ’90. Am ieşit la mal cu apa murdară şiroind pe noi, am aşteptat să ne uscăm şi să mergem mai departe cu hainele boţite şi mirosind urât”, scrie Liiceanu.
Filozoful observă că Bucureştiul nu are niciun muzeu dedicat comunismului, deşi „toate ţările din Est au, iar capitala Albaniei are trei”. Liiceanu reproşează românilor că nu au fost curioşi să înţeleagă ce tip de conducător a avut România până la Revoluţie:
„N-am fost curioşi să ne evaluăm specia de conducător pe care-l avuseserăm în ultimii 25 de ani. Conducătorul mult iubit… Câteva luni, după ce a fost împuşcat, i-am scris numele cu ‘c’ mic. Merita mai mult. În locul unei efigii cosmetizate care ne posomorâse sufletul şi ne jignise privirea vreme de peste două decenii, s-ar fi impus un portret în aqua forte pentru generaţiile viitoare.”
Liiceanu îl descrie pe Nicolae Ceauşescu drept „un produs absurd, scăpat pe potecile pe care istoria le croieşte uneori ca să-şi bată joc de câte un popor”, subliniind grotescul regimului comunist, cultul personalităţii şi distrugerile aduse de industrializarea forţată.
Autorul critică şi nostalgia falsă faţă de comunism, respingând ideea că dictatorul ar fi făcut „şi lucruri bune”:
„A-l lăuda pe Ceauşescu pentru ortodoxia fiscală e ca şi cum ai elogia un comandant de lagăr pentru disciplina cu care ţine registrele şi curăţă barăcile după execuţii. (...) Doar că ordinea aceasta nu e virtute, ci componenta unei crime sistematice.”
Redăm în continuare textul integral, publicat de Gabriel Liiceanu pe Contributors.ro:
În cei peste 35 de ani care au trecut din decembrie 1989, n-am găsit o clipă măcar în care să ne întoarcem privirea la ce trăiserăm înainte. Am ieşit la mal cu apa murdară şiroind pe noi, am aşteptat să ne uscăm şi să mergem mai departe cu hainele boţite şi mirosind urât. N-avem nici un muzeu edificator al comunismului în Bucureşti, în timp ce toate ţările din Est au, iar capitala Albaniei are trei. N-am găsit timp să facem inventarul crimelor „Maleficei Instituţii”: am înghiţit hapul cinicei distorsionări pe care ne-au servit-o securiştii înşişi după ’90, când, prin toate mediile sociale, ni s-au prezentat ca „mari patrioţi ai neamului”, când, în fapt, prin funcţia represivă prevăzută în fişa de post, fuseseră torţionarii şi teroriştii lui. Abia după 20 de ani am avut un manual încropit despre comunism pentru elevii de liceu… Avem o istorie recentă care se rezumă la un trecut încremenit în grotesc.
Dar, mai presus de orice, n-am fost curioşi să ne evaluăm specia de conducător pe care-l avuseserăm în ultimii 25 de ani. Conducătorul mult iubit… Câteva luni, după ce a fost împuşcat, i-am scris numele cu „c” mic. Merita mai mult. În locul unei efigii cosmetizate care ne posomorâse sufletul şi ne jignise privirea vreme de peste două decenii, s-ar fi impus un portret în aqua forte pentru generaţiile viitoare şi, de ce nu?, pentru memoria avariată a contemporanilor săi.
Redus la ultimele sale componente, Ceauşescu a fost un produs absurd, scăpat pe potecile pe care istoria le croieşte uneori ca să-şi bată joc de câte un popor. Dezbinat cum era între cumplite frustrări şi pofta de mărire, i-a trecut prin cap să-şi facă un cult. A devenit „o personalitate”. Ne-a instalat într-o baltă stătută a istoriei, punându-şi supuşii să-i plimbe chipul căţărat pe pancarde la aniversări la care nu era nimic de serbat. Mă tem că am uitat până şi kitsch-urile prin care ne-a siluit istoria, punând în scenă întâlniri cu domnitori călare desprinşi anume din negura timpului ca să vină să-i dea raportul pentru „starea naţiunii”. Scenarii halucinante, care nu puteau ieşi decât din mintea unui bolnav ce simţea nevoia să-şi vadă fantasmele întrupate. Neavând în propria-i traiectorie certitudinea niciunui fundament, a scurmat în trecutul istoriei până a dat de căpeteniile unor triburi de geţi şi de daci.
Ceauşescu era urât fizic, nespus de urât. Era scurt şi îndesat. Iconografia de propagandă se mişcă între poza de tinereţe a unui băiat fercheş, cu freză ondulată şi buze „botoxate” şi cea de senectute, o faţă zbârcită şi fardată de păpuşă bătrână. Îi plăcea să se vadă multiplicat la nesfârşit prin manuale, prin ziare, în vitrine, pe bulevarde şi stadioane – dovada covârşitoare a prostului gust pe care-l avea. Uneori o lua în poză şi pe „Leana”, cu batic pe cap.
Mărimile lumii nu s-au sfiit să-l invite în palatele şi caleştile lor. N-au făcut decât să se compromită, lăsându-l să creadă, şi obligându-ne astfel să credem şi noi, că un pantofar cu patru clase – incapabil să-şi coordoneze vorbirea cu datul din mâini şi care spunea, rostind răspicat cuvintele, „muncipiu Costanţa” – era în stare să scindeze „lagărul socialist” şi să mijlocească pacea între Israel şi lumea arabă.
A făcut răul aşa cum numai un primitiv ajuns la putere ştie să-l facă. A împânzit ţara cu blocuri hidoase, ucigând străvechimea depozitată în cartiere şi monumente faimoase. Ne-a furat fiinţa de timp a ţării. Ştiu, vor veni politologi subtili, istorici dibaci, nostalgici furioşi care ne vor explica ce diplomat de clasă a fost Ceauşescu, cum ridica el fabrici şi uzine (vândute ulterior la fier vechi, dar asta e altă poveste), cum, pe lângă crime mai mari sau mai mici, „a făcut şi lucruri bune”.
Ca de pildă metroul. Ca şi cum metrourile din oraşele lumii s-au făcut la pachet cu dictatorii. (N-aveai dictator, n-aveai metrou!) Iată şi alt „lucru bun”. Într-o carte apărută în urmă cu doi ani, recomandată călduros de Mugur Isărescu, economistul-şef al BNR ne atrage atenţia că Ceauşescu, şi nimeni altul, a plătit până la ultima centimă datoriile către imperialiştii cei răi care-l strângeau cu uşa. În primul rând, el uită să spună că datoriile, pe care tot Ceauşescu le-a făcut! – iar banii împrumutaţi s-au dus pe apa Sâmbetei –, au fost plătite din banii noştri şi pe frigul şi foamea suportate de noi. Acestea sunt, pentru el, un fel de „pierderi colaterale”. Altminteri, important e că Ceauşescu a „respectat ortodoxia fiscal-monetară”! Iată „un lucru bun”! Şi, astfel, în acest punct, „Ceauşescu nu a greşit”. Dar Ceauşescu n-avea cum să nu greşească câtă vreme el conducea un regim politic care, prin natura lui, era greşit de la cap la coadă.* În Infernul comunist, singura ortodoxie este a Răului. Cum să mai vorbim în aceste condiţii de „ortodoxie”, de orice fel de ortodoxie? Singurul lucru care poate fi spus cu totală acoperire e că Ceauşescu a lăsat în urmă o ţară gri, în care viaţa devenise de-o tristeţe sfâşietoare.
Şi ce dacă ne împuşca când ne încăpăţânam să trecem graniţa? Noi îi ziceam „Conducătorul iubit”, iar câte un Păunescu îl asigura că „face parte din viaţa noastră aşa cum fac parte munţii Carpaţi din geografia României” şi îi adresa scrisori „de închinare” care se încheiau cu „Să trăiţi, Măria Voastră!”. Niciodată în spaţiul public românesc nu s-au făcut hiperbole mai neruşinate. Despre acest „turiferar” („cel mai făţiş profitor al sentimentului naţional”), Monica Lovinescu a spus că descoperise o formă nouă de gangsterism: „în loc de bancă, îţi devalizezi patria”.
Aşa arăta ţara în care am trăit noi înainte de 1990. Nu ne-a fost dată niciodată o uitare istorică mai grăbită decât cea prin care ne-am uitat tiranul. Iar Ceauşescu, pedepsindu-ne de dincolo de mormânt pentru amnezia noastră, ne-a lăsat moştenire toate scursorile formate sub el: securişti şi odrasle de securişti, activişti, propagandişti, fripturişti, gargaragii şi prăpăditori de ţară cărora le datorăm dezastrul în care am ajuns. Cum de l-am putut uita atât de repede („înainte de a ni-l fi adus aminte”!), de vreme ce continuăm să locuim, prin viciile noastre naţionale, în mâzga minţii lui?
PS Un prieten economist îmi spunea, în timp ce scriam aceste rânduri, că, din punct de vedere al ignoranţei economico-financiare, al inadecvării totale la funcţia exercitată şi al dezastrului economic lăsat în urmă, Ceauşescu a fost replicat, între 2022-2024, în privinţa devalizării bugetului, de către trio-ul Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu şi Nicolae Ciucă. Cu toţii au abuzat puterea ca să împrumute bani în numele poporului român şi plătiţi tot de poporul român. Bani tocaţi, în cazul lui Ceauşescu, pe proiecte cu randament economic nul, iar, în cazul celor trei, pe măsuri populiste (majorări nejustificate de pensii cu scop electoral), pe măriri uriaşe de salarii în administraţia publică, pe clientelism politic, pe proiecte publice cu costuri supraumflate, pe angajări prin nepotism. Toţi trei au ignorat în acest răstimp avertizările reiterate ale Ministerului Finanţelor: cheltuielile din buget erau complet nesustenabile şi duceau guvernul spre faliment. Niciunul dintre aceştia nu a fost tras vreodată la răspundere pentru faptul că politica lor ne-a adus pe marginea prăpastiei.
_______
* Această greşeală de logică are şi un nume: eroare de categorie, formulată de filozoful Gilbert Ryle. Ea apare, ca în cazul acestui economist-şef, atunci când cineva tratează un concept ca şi cum ar aparţine unei categorii logice din care, de fapt, nu face parte. A-l lăuda pe Ceauşescu pentru „ortodoxia fiscală” e ca şi cum ai elogia un comandant de lagăr pentru disciplina cu care ţine registrele şi curăţă barăcile după execuţii. Da, totul e în ordine: tabele exacte, evidenţă riguroasă, curăţenie lucie în lagăr. Doar că ordinea aceasta nu e virtute, ci componenta unei crime sistematice.
