De ce a câştigat Netanyahu din nou alegerile din Israel

Contrar sondajelor care dădeau Uniunea Sionistă de centru-stânga drept favorită, premierul Benjamin Netanyahu a câştigat mizând pe un discurs de mână forte, de inflamare a temerilor legate de ameninţările la adresa securităţii Israelului, din partea Iranului şi a ascensiunii islamiştilor în Orientul Mijlociu, precum şi pe respingerea unui stat palestinian. Tocmai temele care trebuiau să-l îngroape l-au readus la putere, iar preocupările populaţiei faţă de problemele economico-sociale n-au primat nici de data aceasta asupra celor identitare şi religioase.

Recunosc că am fost unul dintre cei care au mers înaintea alegerilor din Israel pe argumentul că Netanyahu va pierde alegerile din cauza stilului său provocator şi polarizator, dar şi din cauză că în mandatele sale preţul vieţii şi locuinţelor au crescut mult şi odată cu ele şi nemulţumirea cetăţenilor. În 2011 în Israel au avut loc proteste fără precedent. ”Netanyahu s-a confruntat brusc cu o mişcare de opoziţie populară şi cu o ascensiune a partidelor de stânga din opoziţie. Partidul Laburist, care tradiţional era al militarilor, a ales un nou lider în persoana lui Shelly Iachimovici, care a reuşit să rupă din electoratul conservator al Likud, segmentul muncitoresc, printr-o agendă centrată pe social”, îmi explica Shmuel Sandler, cercetător la Centrul de studii strategice Sadat-Begin din cadrul universităţii Bar-Ilan, într-un interviu pentru Epoch Times, la vremea respectivă. Între timp, Iachimovici a pierdut preşedinţia Partidului Laburist la alegerile primare în favoarea lui Isaac Herzog.

”În ciuda valului de protest faţă de problemele economice, în Israel nu a apărut o generaţie Facebook comparabilă cu cea din ţările arabe care să conteste radical establishmentul. Partidul lui Netanyahu n-a scăzut şi stă foarte bine în sondaje, chiar dacă protestele au fost susţinute de 90% din populaţie, datorită percepţiei de lider puternic care poate asigura siguranţa statului şi faptului că a reuşit să facă o coaliţie din clivajele din politica israeliană”, îmi mai spunea Sandler.

Observaţiile sale rămân valabile şi astăzi. Chiar dacă opoziţia a mizat pe o ofertă centrată pe social, Netanyahu a jucat iar cu abilitate cartea securităţii şi a cetăţii asediate din exterior pentru a distrage atenţia de la problemele economice şi sociale nerezolvate. El a acuzat o conspiraţie a organizaţiilor de stânga finanţată de guverne din afară care caută să-l înlăture. Mai mult, a afirmat că opoziţia îi va scoate în ”turme” la urne pe arabii israelieni - de parcă aceştia n-ar fi avut dreptul de a vota - pentru a-l învinge. Aceste declaraţii rasiste au stârnit indignare pe plan extern, dar au fost apreciate de electoratul naţionalist.

Ofensiva lui Bibi din ultimele luni părea cea a unui om disperat căruia îi fuge preşul de sub picioare şi care ştie că va pierde puterea. Totuşi sfidarea făţişă a preşedintelui Obama prin discursul virulent din Congresul american împotriva ”foarte prostului acord” cu Iranul care ar pune în pericol securitatea Israelului, cât şi celelalte declaraţii de forţă precum respingerea unui stat palestinian şi continuarea colonizării teritoriilor palestiniene ocupate, pe motiv că ”o retragere israeliană din teritorii nu ar facilita crearea unui stat palestinian, ci ar face loc extremiştilor din grupul Stat Islamic”, au atras electoratul de dreapta naţionalist şi nu numai. A fost un pariu riscant, dar câştigător.

Retorica fricii

Plecat cu şansa a doua în faţa unei opoziţii unite şi cu temele făcute, cu o ofertă electorală solidă centrată pe problemele socio-economice, Bibi a reuşit să ducă dezbaterea pe câmpul său preferat şi să se prezinte ca mâna forte, singurul politician cu destulă experienţă pentru a apăra Israelul de duşmanii săi externi şi interni. În acest sens a contat mult comunicarea şi faptul că Isaac Herzog, contracandidatul sau, nu este un challenger charismatic, ba dimpotrivă presa scria despre faptul că acesta făcea cursuri de dicţie şi oratorie pentru a vorbi mai puţin nazal şi pentru a-şi îmbunătăţi discursul.

Netanyahu a ştiut să rupă electorat pentru Likud şi de la celelalte partide de dreapta Casa Evreiască şi Yisrael Beitenu al lui Avigdor Lieberman prin promisiuni radicale precum cea că va continua să construiască case evreieşti pe teritoriile palestiniene ocupate din Cisiordania. Mai mult, prin declaraţia că nu va permite apariţia unui stat palestinian, el a aruncat la gunoi ani de zile de eforturi internaţionale pentru medierea unei păci între palestinieni şi israelieni, prin soluţia celor două state.

Liderul Likud a profitat şi de poziţia favorabilă deblocării procesului de pace exprimată de Uniunea Sionistă pentru a acuza opoziţia de stânga că va pune ţara în pericol, mai ales că va ajunge la putere şi cu sprijinul partidelor care-i reprezintă pe arabii israelieni. Aceste sperietori şi manipulări au reuşit să aţâţe şi să atragă o parte din votanţii naţionalişti ai partidelor Casa Evreiască şi Yisrael Beitenu, dar şi mulţi alegători indecişi, care au adus Likud pe primul loc.

Partidul-balama

E adevărat că scena politică israeliană este puternic fragmentată. Cu un prag de 3,25%, multe partide sunt reprezentate în Parlament, iar pentru a forma o majoritatea este nevoie de cel puţin 61 de mandate, pe când Likud a obţinut în jur de 30. Totuşi ca partid cu cele mai multe mandate obţinute, Netanyahu are prima opţiune de a forma o majoritate cu partidele lui Naftali Bennet şi Lieberman, care au obţinut 8 şi respectiv 6 locuri în Parlament. De asemenea, el mizează pe Moshe Kahlon, liderul partidului de centru Kulanu, plecat din Likud, care a devenit partidul-balama în urma acestor alegeri, cât şi pe susţinerea partidelor religioase.

Plecat cu şansa a doua în faţa unei opoziţii unite şi cu temele făcute, cu o ofertă electorală solidă centrată pe problemele socio-economice, Netanyahu a reuşit să ducă dezbaterea pe câmpul său preferat şi să se prezinte ca mâna forte, singurul politician cu destulă experienţă pentru a apăra Israelul de duşmanii săi externi şi interni.

Potrivit revistei Spiegel, Khalon îşi va negocia însă scump susţinerea pentru una dintre cele două tabere mari. El a declarat că ”îl va susţine pe cel care va rezolva problema costului vieţii şi a locuinţelor”. Mai mult, alianţa cu Netanyahu n-ar fi chiar automată deoarece acesta a încercat să fure votanţi de la Kulanu în campanie, anunţând că Khalon va fi viitorul său ministru de finanţe oricum, deci nu mai merită să-l voteze. Cel mai probabil însă, Khalon va fi numit ministru de Finanţe, aşa cum s-a întâmplat şi cu carismaticul jurnalist Yair Lapid, al cărui partid Yesh Atid a intrat la guvernare cu Likud şi către care Netanyahu a încercat să transfere întreaga responsabilitate pentru problemele economice, acesta fiind ministru de Finanţe.

De partea cealaltă, rezultatul obţinut de Uniunea Sionistă este mai bun decât cel obţinut în 2013 de opoziţie, cu 24 de locuri în Parlament, dar pur si simplu Herzog n-a reuşit să fure votanţi de la Likud şi să atragă electoratul indecis de centru (15% în sondajele preelectorale) departe de temele legate de securitate, câmpul preferat de luptă al lui Netanyahu.

Interesant este că sondajele spuneau că israelienii consideră problema costului ridicat al vieţii şi al locuinţelor ca fiind cea mai importantă temă în alegeri, dar votul a arătat că naţionaliştii, coloniştii şi ultraortodocşii votează disciplinat şi că pentru ei contează mai mult chestiunile legate de securitate şi de susţinerea colonizării decât preocupările legate de starea economiei.

Consecinţele externe

Alegerile din Israel vor avea consecinţe importante şi-n plan extern. Încurajat de obţinerea celui de-al patrulea mandat de premier, Netanyahu va intra şi mai tare în conflict cu SUA şi cu preşedintele Obama, mai ales după ce declarat răspicat că nu va permite apariţia niciunui stat palestinian. Continuarea agresivă a extinderii coloniilor evreieşti nu va face nici ea decât să crească tensiunile dintre israelieni şi palestinieni şi să submineze stabilitatea Israelului. Autorităţile palestiniene îşi vor căuta dreptatea la Tribunalul Penal Internaţional, unde vor acuza Israelul de crime de război comise în timpul celor 48 de ani de ocupare a Cisiordaniei şi a Ierusalimului de Est şi în timpul incursiunilor în Gaza.

De asemenea, Netanyahu va trebui să livreze şi în legătură cu promisiunea mult mai greu de îndeplinit că va opri acordul între Teheran şi administraţia Obama legat de programul nuclear. Premierul israelian va miza cu siguranţă pe realegerea sa şi pe faptul că actualul lider de la Casa Albă nu mai are mult din mandat şi ar putea fi înlocuit de un republican. Israelul nu este însă parte a formatului de negociere, astfel încât influenţa sa asupra deciziilor rămâne redusă.

Relaţia Israelului cu SUA va rămâne tensionată. Barack Obama nu l-a sunat nici până acum pe Bibi pentru a-l felicita pentru victoria sa, ceea ce spune multe despre relaţia dintre cei doi şi despre faptul că Casa Albă a sperat că Isaac Herzog, liderul opoziţiei, îi va lua locul acestuia şi va fi un altfel de interlocutor în deblocarea procesului de pace.

Este de aşteptat ca dacă Netanyahu va continua să sfideze şi să submineze politica lui Obama privind acordul cu Iranul şi procesul de pace, Casa Albă să nu mai susţină ca până acum necondiţionat Israelul în foruri precum ONU şi să nu mai blocheze prin veto rezoluţii ale palestinienilor care condamnă autorităţile de la Tel Aviv şi caută recunoaşterea unui stat palestinian.

Prin urmare, Netanyahu a câştigat speculând fricile populaţiei israeliene, dar victoria sa este departe de a aduce securitatea şi stabilitatea promisă.