Cum evoluează interesul pentru muzică de-a lungul vieţii: între moştenirea genetică şi influenţa mediului

Interesul pentru muzică se conturează încă din copilărie, însă forma pe care o capătă de-a lungul vieţii depinde atât de predispoziţia genetică, cât şi de mediul familial, şcolar şi cultural în care copilul se dezvoltă. Un studiu longitudinal recent, bazat pe date din Colorado Adoption/Twin Study of Lifespan Behavioral Development and Cognitive Aging (CATSLife), arată că angajamentul muzical reprezintă un fenomen dinamic, cu grade diferite de stabilitate în copilărie, adolescenţă şi la vârsta adultă.

Un studiu pe aproape două mii de persoane

Analizele au fost realizate pe un eşantion de 1.878 de indivizi incluşi în baza de date CATSLife, un proiect genetic longitudinal care urmăreşte dezvoltarea comportamentală şi cognitivă de-a lungul vieţii. Participanţii au raportat interesul şi abilităţile muzicale, precum şi frecventarea cursurilor de muzică, în patru momente-cheie din copilărie şi adolescenţă. Ulterior, în jurul vârstei de 30–35 de ani, au oferit informaţii despre frecvenţa cu care cântă la un instrument şi despre frecvenţa cu care ascultă muzică. Scopul principal al cercetării a fost măsurarea stabilităţii participării muzicale şi distingerea influenţei factorilor genetici de cea a mediului de creştere.

Rezultatele indică o stabilitate moderată a implicării muzicale de-a lungul copilăriei şi adolescenţei, cu corelaţii între momentele de măsurare situate, în linii mari, în intervalul mic–mediu, ceea ce sugerează atât o anumită continuitate, cât şi schimbări notabile ale interesului în timp. Autorii subliniază că un copil poate începe lecţiile la o vârstă relativ mică, îşi poate intensifica implicarea în adolescenţă, iar la vârsta adultă poate continua fie în mod activ (cântând), fie predominant prin ascultare, fie poate renunţa aproape complet la practica muzicală.

Genele câştigă teren, mediul rămâne esenţial

Unul dintre aporturile centrale ale studiului este analiza separată a influenţelor ereditare şi a celor de mediu asupra participării muzicale. Modelele genetice utilizate indică faptul că, pe parcursul copilăriei şi adolescenţei, ponderile influenţelor genetice asupra angajamentului muzical cresc treptat, în timp ce unele influenţe de mediu se atenuează.

Mai mult, cercetarea evidenţiază diferenţe de gen: la băieţi, componenta ereditară explică o parte mai mare din variabilitatea participării muzicale în copilărie, în timp ce la fete mediul împărtăşit — familia, şcoala, vecinătatea — joacă un rol mai important în menţinerea sau consolidarea interesului pentru muzică. Această distribuţie nu implică o superioritate a unui sex în ceea ce priveşte „talentul”, ci evidenţiază moduri distincte prin care predispoziţiile şi contextul se combină în parcursurile individuale.

Rezultate provenite din alte studii genetice asupra „muzicalităţii” susţin acest tablou, arătând că anumite aspecte ale angajamentului muzical — de la practica regulată până la sensibilitatea faţă de recompensele oferite de muzică — sunt moderat heritabile, iar influenţele genetice şi cele de mediu pot urma trasee parţial distincte. Aceste date converg spre ideea că muzica reprezintă un domeniu privilegiat pentru observarea dialogului dintre natură şi cultură, dintre gene şi biografie.

Practica instrumentului versus simpla audiţie

O distincţie importantă evidenţiată de studiul CATSLife priveşte diferenţa dintre a cânta efectiv la un instrument şi a asculta muzică. Măsurile participării muzicale din copilărie şi adolescenţă prezintă o corelaţie modestă, dar existentă, cu frecvenţa cântatului la instrumente în viaţa adultă, în timp ce legătura cu frecvenţa ascultării muzicii nu este semnificativă.

Cu alte cuvinte, experienţele muzicale timpurii par să conteze mai ales pentru menţinerea unei practici active, nu pentru formarea obiceiului de a asculta muzică, acesta părând influenţat de un ansamblu mai larg de factori culturali şi personali. Acest rezultat este în acord cu alte cercetări care arată că anumite caracteristici ale traseului educaţional — vârsta de debut, intensitatea lecţiilor, tipul de educaţie muzicală şi contexte precum familia sau comunitatea — se asociază cu probabilitatea de a continua să cânţi la vârsta adultă.

Implicaţii pentru educaţie, dezvoltare şi sănătate

Autorii studiului insistă asupra rolului participării muzicale timpurii în dezvoltarea limbajului, a funcţiilor cognitive şi a sănătăţii mintale, în consonanţă cu literatura ştiinţifică ce asociază angajamentul muzical cu beneficii cognitive şi emoţionale. În acelaşi timp, ei atrag atenţia că stabilitatea acestui angajament nu este garantată, deoarece depinde de interacţiunea dintre predispoziţiile individuale şi un context care poate stimula sau, dimpotrivă, poate descuraja practica muzicală.

Din perspectivă educaţională şi de politică culturală, concluziile susţin necesitatea asigurării unui acces real la educaţie muzicală încă de la vârste fragede, inclusiv prin programe şcolare, activităţi extracurriculare şi sprijinirea familiilor în oferirea unui mediu bogat în experienţe muzicale. Cercetătorii pledează pentru modele teoretice şi programe care să abordeze angajamentul muzical într-o cheie evolutivă, ţinând cont de faptul că influenţele genetice şi cele de mediu nu sunt fixe, ci se reconfigurează pe măsură ce copilul devine adolescent şi, ulterior, adult.