Cum am învăţat să am nevoie de oameni (pe calea cea grea)

De multe ori mi s-a spus că sunt calmă în faţa unei situaţii stresante, dar asta e doar ceea ce se vede în exterior.

Pentru a mă pregăti pentru prima mea apariţie la o emisiune de ştiri la televizor, m-am dat cu ruj roşu ca fructele de pădure şi am început să respir profund, abdominal, o presupusă tehnică de relaxare care nu pare să funcţioneze niciodată. În fundalul imaginii video, canapeaua mea albastru-turcoaz ieşea în evidenţă pe fundalul pereţilor albi, unde atârnasem evantaie cambodgiene şi alte suveniruri colorate din călătoriile mele.

Subiectul de discuţie din acea zi? Singurătatea în rândul tinerilor.

Iniţial, am presupus că postul de televiziune dorea ca eu să împărtăşesc o parte din expertiza mea ca reporter ştiinţific - inclusiv cercetările ample privind singurătatea, conexiunea socială şi bunăstarea. Dar după câteva e-mailuri, a devenit clar că nu eu eram expertul invitat în emisiune. În schimb, eu eram povestea de interes uman - exemplul unui tânăr singuratic, dovada milenialului (născut între 1981 şi 1996 generaţia milenială n.t.) izolat.

În timp ce aşteptam ca emisiunea să înceapă, emoţia de a vorbi în public mi se învârtea în stomac, realizând că eram pe cale să vorbesc despre unele dintre cele mai vulnerabile sentimente ale mele în faţa a mii de oameni.

Cum am ajuns aici?

Timp de patru ani am fost un "nomad digital", călătorind prin lume şi locuind luni întregi în locuri precum Bali, Roma, Beijing şi altele. Împreună cu partenerul meu, am admirat templele aurii tailandeze, am făcut drumeţii pe stâncile albe din Dover şi am dormit cu greu în trenurile de noapte pline de denivelări din Vietnam.

Călătoriile pot fi pline de farmec, dar sunt şi solitare. Atunci când te muţi la fiecare câteva luni, a purta discuţii ciudate cu străinii în speranţa de a lega o prietenie care probabil nu va dura, pare inutil - în special pentru o introvertită ca mine. Aşa că, sinceră să fiu, nu am încercat cu adevărat să cunosc oameni.

Dar nu pot da toată vina pe călătorii pentru singurătatea mea. De fapt, seminţele fuseseră plantate mult mai devreme. Am crescut preţuind la extrem încrederea în sine şi aveam să învăţ pe calea cea grea cât de mult aveam nevoie de oameni.

Productivitatea înainte de toate

Când am început liceul, vioara era cel mai bun prieten al meu. Cel puţin aşa îmi spuneam când fetele din jurul meu petreceau timpul în perechi de câte două. Într-o vară, am exersat la vioară timp de patru ore pe zi, în faţa unui ventilator, pentru a mă răcori. Număram minutele cu un cronometru pe care îl opream doar în pauza de apă. După aceea, îmi notam într-un jurnal roz de pâslă cât am exersat: "7 iulie 2004: 3 ore, 50 de minute."

Acela a fost anul în care m-am înscris la un prestigios program de muzică de sâmbătă, din New York. Uneori participam la o petrecere în pijamale vineri seara - aveam câţiva prieteni - şi apoi mă trezeam în zorii zilei, ieşind dintr-un sac de dormit cald, în ceaţa rece a dimineţii. În timpul navetei de o oră spre oraş, aţipeam pe bancheta din spate a maşinii şi mă gândeam la prietenii mei care se trezeau leneş şi mâncau clătite împreună, fără mine. În memoria mea, Kelly Clarkson cânta mereu la radio "Breakaway": "I'll take a risk / Take a chance / Make a change / And break away" ("Schimbare radicală": " Îmi voi asuma un risc / Îmi voi asuma o şansă / Voi face o schimbare / Şi îmi voi croi un drum.")

Dar eu încă nu puteam să fac o schimbare. Datorită unor anumite influenţe timpurii, identitatea mea era deja stabilită: eram cea mai deşteaptă, eram eleva bună, cea mai bună. Eram genul de persoană care preţuia realizările, nu genul de persoană care preţuia dragostea şi prietenia. Cele patru ore de repetiţii zilnice la vioară s-au transformat în cele din urmă în studiu de la nouă dimineaţa la nouă seara, inclusiv în weekenduri.

În facultate, am învăţat că te poţi simţi singur chiar şi atunci când eşti înconjurat de oameni. Într-una dintre primele mele nopţi acolo, am mers la un bar din Montreal cu un grup de prieteni şi cunoştinţe care dansau pe muzică hip hop, cu braţele ridicate şi hainele la vedere. Erau mult mai curajoşi decât mine. Am stat şi m-am uitat, sorbind o margarita cu căpşuni - prima băutură completă din viaţa mea.

Un prieten mă tot supraveghea, ca şi cum câteva grame de alcool m-ar fi făcut să leşin. "Sunt bine", îi tot spuneam, făcându-i semn să plece.

În acea noapte m-am întins în întuneric şi m-am uitat la tavan, simţindu-mă departe de casă. Tot ce puteam să gândesc era: "Nu sunt oamenii mei". Nu-mi plăcea să petrec sau să beau, aşa cum păreau să facă toţi colegii mei, aşa că m-am întors la cărţile mele.

Pe atunci, credeam că realizarea era sursa fericirii. Credeam că a avea nevoie de alţii pentru a fi fericit era o formă de dependenţă - una pe care voiam să o evit. Nu, eu eram independentă. Parfumul meu era Femme Individuelle (fără glumă). Când partenerul meu şi cu mine am început să ne întâlnim, şcoala era prioritatea mea principală; ne certam în mod obişnuit cu privire la ora la care voi termina în sfârşit de învăţat şi vom lua cina împreună. În mintea mea, eram două persoane separate, cu vieţi separate şi ocupate - şi îmi plăcea aşa.

După facultate, când am avut şansa să călătoresc în lume şi să scriu - o oportunitate fantastică de carieră - nu m-am gândit cu adevărat la modul în care acest lucru mi-ar putea afecta activitatea socială.

Dar cercetarea (şi bunul simţ) ar fi putut prezice cum se va termina totul. Mutându-mă constant, mă privam de beneficiile stabilirii într-un singur loc, de a trăi aproape de familie şi de a face voluntariat în comunitatea mea. Într-adevăr, cercetările sugerează că frecventele călătorii îi plasează adesea pe oameni "în căutarea unor relaţii mai durabile". Totuşi, când cineva a remarcat cât de dificil trebuie să fie pe drumuri, nu aveam nicio idee despre ce vorbea.

În mod inexplicabil, nu mă simţisem singură în timpul majorităţii călătoriilor mele. Dar acest lucru era pe cale să se schimbe.

Opusul dorinţei de a călători

În timpul unei şederi de şase luni în Toronto, Canada, am iniţiat un program lunar de întâlniri, pentru a discuta despre fericire. Mi-am spus că a fost o mişcare inteligentă în carieră, o modalitate de a construi credibilitate în lumea psihologiei - dar în adâncul sufletului meu, o parte din mine probabil că dorea doar să facă parte dintr-un grup. Printre participanţii frecvenţi se numără sora partenerului meu, care (în mintea mea) nu intra în categoria "oameni pe care nu-i voi mai vedea niciodată şi care, prin urmare, nu merită să îi cunosc".

Ea şi o bună prietenă de-a ei - care avea să devină şi prietena mea - erau acolo la prima întâlnire, când m-am aşezat cu cafeaua cu lapte în mână, nerăbdătoare să văd dacă va apărea cineva. Au intervenit atunci când conversaţia a rămas blocată şi m-au felicitat după aceea.

Au fost cu toţii acolo la ultima întâlnire din acea vară, într-o zi de august toridă, cu doar o săptămână înainte de a pleca din Toronto. O parte dintre noi ne-am adunat pe terasa din spate a unei cafenele, pentru a discuta despre stima de sine, la ceaiuri cu gheaţă şi cafele. În timp ce oamenii începeau să plece, m-au întrebat încotro mă îndreptam în continuare - iar eu am zâmbit şi am vorbit despre Oktoberfest în Germania, despre Italia şi Grecia. În sinea mea, eram tristă că nu mă voi mai vedea cu toată lumea în septembrie.

Întorcându-mă pe drum, o parte din entuziasmul meu pentru călătorii dispăruse. Am avut parte de momente de conexiune şi de comuniune, iar eu voiam mai mult. Am fost uşurată şi entuziasmată când avionul meu a aterizat în Toronto în anul următor. Turul meu mondial de patru ani şi 17 ţări se încheiase.

Dintr-o dată, nu mai existau obiective de urmărit - nu mai existau semne coreene de descifrat, cafenele pariziene de descoperit, nici istorie berlineză de învăţat. Şi am fost lovită de un sentiment profund şi înfiorător de singurătate.

Cum să câştigi prieteni

Când am mers la o emisiune de televiziune, gazda a presupus că deja "trecusem pragul" şi că îmi depăşisem durerile singurătăţii. M-a întrebat când se întâmplase asta, iar eu am mărturisit că nu se întâmplase. "Sunt încă în călătorie", am spus, la şapte luni după ce am semnat un contract pe termen lung.

Unul dintre ceilalţi invitaţi la emisiune era fondatorul Hey! VINA, o aplicaţie pentru femei, care permite acestora să-şi facă prietene, aplicaţie pe care am decis să o încerc. (Încă un alt invitat conducea un serviciu de îmbrăţişări platonice, dar asta mi s-a părut cam mult pentru mine). Hey! VINA este, practic, precum Tinder sau Bumble - îţi creezi un profil, treci prin profilurile altor persoane şi te potriveşti atunci când există un interes reciproc.

M-am potrivit cu o persoană originară din Toronto, care părea să împărtăşească dragostea mea pentru pisici, optimismul şi timiditatea. Ne-am întâlnit în cele din urmă pentru o plimbare nocturnă, iar blocurile au trecut nevăzute în timp ce discutam despre psihologie, fitness şi despre oraşul care era acum casa mea. Conversaţia mea părea ezitantă şi lipsită de eleganţă; în viaţa nomadă, îmi pierdusem practica de a vorbi despre mine şi de a-mi spune povestea vieţii. Dar în timpul călătoriei cu metroul spre casă, nu mă puteam opri din zâmbit.

Avantajul acestei abordări digitale de a-ţi face prieteni, în mintea mea, era că toată lumea era la fel de disperată ca şi mine.
Dezavantajul consta în faptul că era aproape exact ca la întâlnirile online. După fiecare "întâlnire", mă gândeam la toate lucrurile pe care le spusesem: am fost interesantă? Am jignit-o? Apoi era întrebarea dacă - şi când - să sugerez o altă întâlnire. Ar trebui să o las mai moale şi să aştept câteva zile? Dacă era de acord doar pentru că îi părea rău pentru mine?

Prima mea prietenă VINA a dispărut pentru câteva săptămâni şi m-am plâns fratelui meu. "Era atât de tare, îmi plăcea atât de mult", i-am spus. "De ce nu mă place?"

După câteva tachinări nemiloase din partea fratelui, el mi-a spus să nu-mi pun toate speranţele într-o singură persoană.

O schimbare a inimii

Din fericire, aveam şi alte opţiuni. La vremea respectivă, iniţiativa mea personală de combatere a singurătăţii se rezuma la ceva de genul: "Du-te să cunoşti oameni, cel puţin o dată pe săptămână". Am continuat să mă "întâlnesc" cu alţi potenţiali prieteni noi; am mers la întâlniri, la cluburi de lectură şi la cine organizate de vecinii mei. Am participat săptămânal la dansuri de blues, indiferent dacă partenerul meu se hotăra să vină sau nu în acea seară.

Aceasta a fost o schimbare pentru mine. Cu un deceniu în urmă, mă defineam prin etica mea de muncă, inteligenţa şi productivitatea mea - numai creier şi niciun pic de inimă. La un anumit nivel, asta a devenit o profeţie care se împlinea singură: nu mă vedeam ca fiind genul de persoană care să aibă prieteni şi o comunitate căreia să îi aparţină, aşa că nu le căutam.

Totuşi, pe măsură ce comportamentele mele s-au schimbat, a început să se schimbe şi părerea mea despre mine. Cineva a spus că aveam o "prezenţă bună şi blândă", departe de intelectualul rece şi logic care credeam cândva că sunt. Am devenit mai caldă şi mai emoţională decât înainte. În mod surprinzător, se pare că m-am alăturat rândurilor oamenilor care cred, într-un sens fundamental, că dragostea este răspunsul.

Nu mai cred că nevoia de conectare mă face dependentă în mod vădit. Cred că avem cu toţii nevoie de sprijinul, empatia şi bucuria pe care le aduc alţi oameni; am evoluat pentru a avea nevoie de ele. Cred că relaţiile sunt demne de timp, energie şi bani. Recunosc că un mare pilon în viaţă poate fi conexiunea, poate chiar nucleul bunăstării mele. Este ceea ce se numeşte interdependenţă?

Vechiul meu eu m-ar numi sensibilă sau slabă, dar îmi dau seama de modurile în care conexiunea necesită putere. Pentru a cultiva genul de relaţii pe care mi le doresc, trebuie să vorbesc deschis şi să stabilesc limite, să fiu sinceră atunci când sunt rănită. Trebuie să le spun celorlalţi lucruri de care îmi este ruşine, cele mai mari temeri şi nesiguranţe ale mele. Trebuie să iert oamenii atunci când mă rănesc, pentru că, în cele din urmă, încă îi vreau în viaţa mea.

Aceste schimbări nu s-au produs peste noapte şi încă mă lupt cu ele. Vechile obiceiuri dispar greu. Încă mă simt neliniştită atunci când viaţa mea personală interferează cu lista mea de lucruri de făcut şi încă trebuie să lupt cu impulsul de a prioritiza munca mai presus de orice altceva, chiar şi de partenerul meu. Când încearcă să vorbească cu mine în timpul zilei de lucru sau să mă convingă să plec mai devreme de la serviciu, simt un val de enervare, un mic clopoţel de alarmă care semnalizează o ameninţare la adresa productivităţii mele.

În acele momente de conflict intern, am învăţat să mă înmoi puţin. Respir adânc. Încerc să-mi amintesc ce este important - că a iubi, a te conecta şi a-i sprijini pe ceilalţi nu este ceva frivol, ci unul dintre cele mai importante lucruri pe care le pot face.

Cărui loc aparţin?

Mi-am sărbătorit ziua de naştere în multe moduri exotice: un tur cu Segway în Paris, o cină în aer liber şi un masaj în Bali. Dar cea de-a 29-a aniversare a mea a fost diferită. Anul trecut, a fost o petrecere la cină şi o seară de jocuri acasă.

Partenerul meu a sugerat un potluck, în care fiecare să aducă ceva de mâncare. "Nu putem să-i obligăm pe oameni să furnizeze mâncarea pentru petrecerea de ziua mea!", am protestat, incomodată de această impunere. "Sigur că putem", a spus el. "Nu-ţi face griji".

În acea seară, masa era pusă pentru 12 persoane, nu pentru două. Tot auzeam bătăi la uşă şi apărea altcineva - cuplul care ne întinsese mâna, dorind să-şi facă noi prieteni după ce mulţi dintre ai lor se mutaseră, purtând o tartă elaborată cu fructe. O colegă nou-venită în Canada, care participase la întâlnirile mele, a adus pâine de porumb făcută în casă. Un dansator de blues, care mi-a înmânat o sticlă de vin în formă de pisică. Telefonul meu a sunat cu un mesaj de la prietena mea din VINA, care mă plăcuse până la urmă, dar care lucra în acea seară.

Toţi prietenii şi comunitatea pe care mi-am dorit-o vreodată erau acum împrăştiaţi pe canapeaua mea turcoaz, mâncând prăjituri şi discutând. Păreau să se distreze, iar tot ceea ce simţeam era un pic suprarealist. Erau cu toţii aici pentru mine?

Mintea mea parcă nu putea să înţeleagă, dar un colţ al inimii mele o făcea.

Kira M. Newman este redactorul-şef al Greater Good Science Center, care a publicat iniţial acest articol.