Creditele Italiei sufocate de toxicitate

Acţiunile celor mai mari instituţii financiare ale Italiei au scăzut în primele luni ale acestui an pe măsură ce împrumuturile lor neperformante, înregistrate pe bilanţurile contabile, au devenit prea mari pentru a mai fi ignorate.

Pe lângă toate riscurile pe care le înfruntă membrii UE în 2016, riscul sistemic din partea băncilor afectate ale Italiei reprezintă cea mai mare ameninţare pentru sistemul financiar global.

În centrul acestei chestiuni se află nivelul îngrijorător al împrumuturilor neperformante (NPL) ale băncilor, estimându-se o valoare totală a acestora între 17% şi 21% din totalul împrumuturilor. Acest procentaj reprezintă aproximativ 200 miliarde de euro, sau 12% din PIB-ul Italiei. Mai grav, în unele cazuri NPL-urile reprezintă 30% din bilanţul contabil al băncilor respective.

Situaţia alarmantă a atras iniţial atenţia Băncii Centrale Europene (BCE), lansându-se o investigaţie oficială care a împins piaţa să înceapă vânzări în masă. Acţiunile companiilor bancare italiene au pierdut peste 25% din valoarea lor în primele săptămâni ale acestui an.

Deşi pieţele au redus pierderile în ultimele câteva săptămâni, luna martie a adus un nou val de îngrijorări cu privire la sănătatea sectorului financiar italian. La sfârşitul săptămânii trecute, BCE a cerut ca una dintre băncile deficitare italiene, Banca Carige spa, să furnizeze noi planuri strategice şi fonduri suplimentare pentru a-şi îmbunătăţi bilanţul contabil până la sfârşitul acestei luni. Aceste ştiri au făcut ca acţiunile băncii să primească o lovitură suplimentară, forţând suspendări ale tranzacţiilor din cauza volatilităţii prea mari.

Iniţial, Italia a propus înfiinţarea unei aşa zise “bad bank”. Conform acestei soluţii, instituţiile cu probleme ar putea să îşi descarce NPL-urile într-o entitate separată susţinută de stat care va gestiona activele şi va izola sectorul financiar de efectele dăunătoare ale creditelor neperformante. Totuşi, pentru a proteja contribuabilii de pierderi, noile reguli UE interzic acum folosirea ajutorului de stat pentru a salva financiar băncile prin bailout.

În locul unui “bailout” evident, cel mai recent acord pe care l-a încheiat Italia cu UE oferă ca soluţie un “bail-în”. În cadrul acestui acord, băncilor li se va permite să îşi cureţe bilanţurile contabile prin ambalarea împrumuturilor neperformante şi vânzarea lor către investitori, împreună cu atragerea garanţiilor guvernamentale pentru porţiunile mai puţin riscante ale datoriei. Problema este că titlurile de valoare trebuie să fie evaluate la preţul de piaţă.

Preţurile de piaţă pentru creditele neperformante ale Italiei s-ar putea afla fi oriunde între 20 şi 50% sub valoarea de listă, lucru care generează pierderi mari pentru acţionari şi care forţează băncile să marcheze pierderi semnificative. Această soluţie a generat deja drame pentru acţionarii unor patru bănci mici.

Dar efectul de domino abia începe având în vedere faptul că publicul deţine porţiuni semnificative din aceste datorii, prin fondurile de pensii.

Unii analişti compară riscul produs de creditele neperformante ale Italiei cu cel al datoriei elene, care a răvăşit pieţele europene şi a testat unitatea europeană de câteva ori începând cu 2008.

Judecând doar după sumee vehiculate, riscurile financiare aduse în ecuaţie de finanţele italiene nu par comparabile cu cele ale Greciei – ci cu mult mai mari.

Dacă Grecia ocupă locul întâi în UE în privinţa în celui mai negativ raport datorie/PIB, Italia este pe locul doi, cu un astfel de raport mai mare de 132%, conform Eurostat.

Atunci, de ce este situaţia Italiei mai gravă? În timp ce Grecia a adus de mai multe ori pieţele financiare globale în pragul colapsului, este doar cea de-a 44-a economie mare a lumii. Italia este cea de-a 8 economie a lumii, conform Zerohedge.

O situaţie financiară în curs de deteriorare în Italia ar putea avea repercursiuni pe cuprinsul UE, posibil chiar mai mari decât cele generate de Grecia. Efectele tulburărilor de pe pieţe şi potenţialul creării unor precedente periculoase - de către autorităţile UE - ca răspuns la acele tulburări, ar putea arunca în aer ţări precum în Spania şi Portugalia, deja vulnerabile financiar.

O astfel de contagiune ar trebui să îngrijoreze investitorii indiferent de asigurările politice. În 2008, preşedintele de atunci al Federal Reserve, Ben Bernanke, a încercat să liniştească membrii Congresului SUA când a declarat că titlurile de valoare ipotecare subprime vor fi controlate şi că nu există niciun pericol pentru contagierea pieţelor la general. Cu toate acestea, ce a urmat este Criza Financiară din 2008, corecţii ale pieţei de 50% şi Marea Recesiune.

Ar putea Italia să reprezinte “scânteia subprimă” a anului 2016? În prezent, autorităţile italiene asigură publicul că băncile sunt bine capitalizate şi că, deşi ar putea dura timp, vor fi găsite soluţii. Premierul italian Matteo Renzi a încercat să reducă temerile după recent încheiatul acord cu UE, declarând reporterilor că “situaţia este mai puţin serioasă decât consideră piaţa”.

Dacă istoria recentă este vreun indicator, atunci observatorii şi investitorii ar trebui să primească astfel de afirmaţii din partea politicienilor cu o precauţie considerabilă. În 2011, actualul preşedinte al Comisiei Europene şi pe atunci premierul Luxemburgului, Jean-Claude Juncker a declarat cu privire la criza din Grecia: “Când situaţia devine serioasă, trebuie să minţi”.