Creativitatea umană dominată de inteligenţa artificială

Nu este vorba despre serialul de televiziune „Battlestar Galactica”, în care oamenii se luptă cu roboţii pentru supremaţie, sau despre vreun roman aparţinând genului ştiinţifico- fantastic, în care computerele ajung să dicteze asupra umanităţii într-o manieră despotică şi lipsită de milă. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci „inamicul” ar fi bine precizat, iar forţele ar fi desfăşurate în derularea conflictului ireconciliabil dintre maşini şi creatorii lor.

Până la atingerea acestui nivel „cosmic”, inteligenţa artificială mai are multe etape de parcurs, în prezent ea prezentându-se docil înaintea noastră prin terminale prietenoase de calculator şi servere având un conţinut atractiv, adaptat diversităţii impresionante de gusturi sau preferinţe. De fapt, putem spune că trăim doar o etapă incipientă a dependenţei de „laptop” sau de telefonul mobil, devenit în ultimii ani tot un fel de calculator la purtător.

Şi acest lucru devine tot mai evident în măsura în care devenim tot mai ataşaţi de aceste dispozitive, fără de care constatăm că nu mai putem să avem o viaţă normală, cel puţin în noile coordonate ale dezvoltării tehnologice. Oriunde am merge, dacă nu avem la dispoziţie o conexiune de Internet şi acoperire radio, atunci ceva nu este în regulă, fiindcă dincolo de marea „reţea” sunt o mulţime de prieteni cu care comunicăm, nesfârşite discuţii ce se cer continuate sau pagini interesante pe care încă nu le-am citit.

Nu este nimic rău în acest lucru, ba chiar putem spune că în sfârşit există un mediu de comunicare cu restricţii minime, ce ne permite accesul la o sursă practic nelimitată de informaţii. În plus, prin intermediul „cutiei minune” a calculatorului, putem ţine legătura cu persoane dragi, aflate la distanţe foarte mari, poate chiar pe alt continent, la un cost nesemnificativ, la orice oră din zi sau din noapte.

Tocmai de aceea, pentru mulţi dintre noi noaptea devine zi în faţa terminalului de calculator, constatând în scurt timp că douăzeci şi patru de ore sunt mult prea puţine pentru cât am avea de spus sau de aflat. Iar această expandare a noţiunii de timp, ne conduce la situaţii amuzante, interesante sau chiar dramatice, totul depinzând de context şi de nivelul de dependenţă la care am ajuns.

Fiindcă mai devreme sau mai târziu, tehnologia informaţiei generează un ataşament cognitiv şi emoţional de care nu se poate scăpa atât de uşor pe cât ne-am putea închipui. Iar orice lucru ce ne înrobeşte, cu siguranţă că ne va provoca o mulţime de necazuri, sau chiar de probleme ce nu vor fi uşor de depăşit.

Dar să ne întoarcem puţin în timp, mai precis la nivelul anilor ’80 din „mileniul” trecut, când un calculator avea nevoie de o găzduire pe o suprafaţă impresionantă, de dimensiunile unei mici hale, cu dispozitive de climatizare care zgomotos îşi făceau datoria în menţinerea unei temperaturi acceptabile pentru „creierul electronic” ce îşi întindea neuronii prin cabluri groase de date între nenumărate „dulapuri” în care clipoceau mistic o mulţime de beculeţe într-un ritm de neînţeles pentru mintea umană.

Era etapa „dinozaurilor” informatici, impresionanţi prin dimensiune şi aspect, dar modest echipaţi la capitolul inteligenţă, însă putând să execute rapid o mulţime de instrucţiuni, cam un milion pe secundă, lucru imposibil pentru mintea umană. Şi aici era de fapt puterea lor, în ciuda comunicării primitive prin cartele perforate ce erau citite şi tone de hârtie tipărită ca rezultat al procesării acestora.

Îmi vine să zâmbesc când îmi aduc aminte cum mergeam cu câteva sute de cartele la centrul de calcul, le lăsam în nişte cutii special desemnate şi etichetate, fiind rulate în timpul nopţii, pentru că a doua zi să văd pe „cearşaful” de hârtie, numit şi „listing”, rezultatul a ceea ce formulasem sub forma instrucţiunilor program. Nu de puţine ori, mici erori de logică produceau acea faimoasă „buclă infinită”, ceea ce conducea la oprirea programului, afişarea unui „cod maşină” plin de cifre, şi eventual câteva zeci de pagini de listing cu caractere neinteligibile.

Totul s-a schimbat din momentul când au apărut minicalculatoarelor, de dimensiunea unui dulap obişnuit, care aveau aceeaşi capacitate de calcul cu „dinozaurii mâncători de cartele”, fiind însă mult mai rapide şi oferindu-ţi un terminal de lucru, compus dintr-un ecran şi o tastatură, înlocuind hârtia cu discuri detaşabile, numite „floppy-disk-uri”. Ce entuziasm am trăit când am putut lucra la o astfel de „creatură” mult mai prietenoasă, un fel de „caşalot” în comparaţie cu o „balena” etapei anterioare.

Etapa a fost relativ scurtă, fiindcă la începutul anilor ’90 au apărut microcalculatoarele, şi ulterior, calculatoarele personale, care într-o „cutie” de dimensiuni acceptabile, la care erau ataşate terminalul video şi tastatura, puteau să îţi ofere o capacitate de lucru superioară şi un confort al utilizării incomparabil. Fericirea era la maximum pentru toţi utilizatorii, iar succesul a fost favorizat de apariţia interfeţelor grafice, în genul Windows-ului, lucru ce de fapt a propulsat în prima linie şi „anonima” companie numită Microsoft.

Însă marea revoluţie a constituit-o apariţia reţelelor de calculatoare şi mai ales a Internet-ului, care în spaţiul românesc a pătruns în perioada anilor ’94 – ’96, permiţând pentru prima dată comunicarea la mare distanţă şi menţinerea legăturii cu persoane dragi aflate peste hotare, într-o perioadă când tot mai mulţi compatrioţi erau nevoiţi să aleagă drumul exilului din cauza condiţiilor interne tot mai vitrege. Eram copleşit de tezaurul de informaţii pus la dispoziţie în mod gratuit de către diferitele universităţi, biblioteci sau grupuri de pasionaţi din diferitele zone ale lumii, fapt dealtfel fără precedent în istorie.

Cine îşi mai aminteşte de servicii de comunicare în genul: Archie, Gofer şi WAIS, de primele browsere numite: Mosaic şi Netscape Gold, sau de unele dintre primele programe de e-mail, cum ar fi Eudora? Şi acum zâmbesc cu condescendenţă faţă de acele timpuri când Internet-ul se afla în faza de pruncie, având nevinovăţia şi primitivismul oricărui început. Era o perioadă eroică, iar lucrul la „prompt” nu reprezenta ceva neobişnuit, web-ul impunându-se într-un ritm destul de lent, din cauza puterii de calcul reduse a serverelor şi a liniilor de comunicaţie realizate în principal prin costisitorul „dial-up”, mai precis prin telefon.

Marele „boost”, sau imbold, a fost dat de către apariţia laptop-urilor performante în partea de utilizator, de generalizarea conexiunii prin cablu şi fibră optică, de dezvoltarea de servere deosebit de puternice, precum şi de apariţia unor servicii de căutare, gen Google, care au condus la o „democratizare” fără precedent a Internet-ului. Nu în ultimul rând, evoluţia relativ recentă a reţelelor de socializare gen Facebook, precum şi a serviciilor de comunicare multimedia gen Skype, plus transferul gratuit de fişiere prin tot felul de programe „torrent”, au adus un plus de utilitate şi informaţie care au schimbat complet modul în care comunicăm unii cu alţii.

Toate bune şi frumoase, însă această evoluţie pe parcursul a aproximativ douăzeci şi cinci de ani în domeniul tehnologiei informaţiei nu a fost dublată şi de o pregătire a utilizatorilor pentru folosirea ei. Este ca şi cum ne-ar fi fost pusă la dispoziţie o energie uriaşă, dar pe care nu ştim exact cum să o stăpânim. Şi de fapt, orice lucru pe care nu îl poţi controla, ajunge în cele din urmă să te controleze, generând un fenomen periculos de dominare şi dependenţă cu consecinţe nefaste pe termen lung.

Practic s-a trecut de la penuria de informaţie la supra-abundenţa acesteia, de la deficienţa de comunicare la supra-saturarea capacităţii noastre de a relaţiona prin prea multe canale, fapt ce conduce inevitabil la superficializarea acesteia şi la fenomenul de „oboseală cronică”. Iar acest lucru devine tot mai evident dacă privim deopotrivă la noi înşine, precum şi la cei din jurul nostru.

De ce oare nu reuşim să ne stăpânim în a limita în timp şi spaţiu accesul la calculator? De ce nu ne mai simţim bine, dacă nu „clapetăm” la laptop sau dacă nu ne vedem zilnic pagina de Facebook, pentru a nu mai vorbi de „tonele” de mail-uri ce ne aşteaptă cuminţi, dar insistente în „Inbox”?

Ignoranţa nu este niciodată o alternativă, însă saturarea informaţională reprezintă o extremă nu mai puţin periculoasă. Iar găsirea unei căi „de mijloc” ar fi cea mai bună soluţie pentru a beneficia optim de ocazia fără precedent oferită de acest mijloc de comunicare. Însă acest lucru nu este simplu şi necesită un autocontrol ce se poate dezvolta doar prin impunerea de reguli bine alese şi prin exerciţiu.

Pentru a vă testa gradul de dependenţă, vă propun ca un week-end pe lună să nu vă atingeţi de „clape” şi să observaţi cât de uşor sau de greu vă este să faceţi acest lucru. Un alt test, este că atunci când veniţi acasă, după orele de serviciu, să aveţi două zile de „post” pe săptămână, în care să nu deschideţi cutia magică a laptop-ului. Dacă puteţi face acest lucru fără să aveţi probleme deosebite, înseamnă că încă sunteţi „stăpânul” şi lucrurile sunt sub control.

O altă variantă este să vă puneţi un ceas cu alarmă, care să vă semnalizeze după două ore de „lucru”, faptul că este timpul să vă opriţi. Dacă atunci când timpul a expirat începeţi să negociaţi mărirea duratei sau pur si simplu treceţi nepăsători, zicând că mai staţi doar puţin, înseamnă că nivelul de dependenţă este semnificativ şi măsurile vor trebui să fie drastice, altfel veţi ajunge sclavul tehnicii de calcul.

Această „boală” am observat-o prima dată la programatorii profesionişti, care practic ajungeau să îşi desfăşoare întreaga lor viaţă în jurul calculatorului. Da, este o boală profesională de natură psihologică, care trebuie tratată prin limitarea expunerii, ba chiar prin „abstinenţă” temporară sau definitivă, după caz.

Suprasolicitarea informaţională aduce după o sine o mulţime de rele ce nu pot fi evaluate suficient în cuvinte, dar dintre care aş aminti în primul rând alterarea capacităţii de a gândi independent, omul devenind astfel rob al lucrurilor pe care le „consumă” de pe net. De asemenea, această încărcare nesănătoasă a minţii produce deficienţe privind buna funcţionare a organismului, printr-o încordare care se transmite organelor provocând în timp boli cronice, greu de tratat şi epuizarea energiei vitale.

De aceea, găsirea „căii de mijloc” prin planificarea riguroasă a expunerii la calculator şi limitarea timpului de „lucru” reprezintă cerinţe de primă urgenţă, fără de care mai devreme sau mai târziu vom ajunge la o dependenţă de care nu vom mai putea scăpa niciodată, un fenomen similar fumatului, alcoolismului sau mâncatului peste măsură. Iar această „bulimie” informaţională ne va împiedica să privim clar în jurul nostru, să comunicăm cu cei de lângă noi şi să putem să ne mai adâncim cugetarea privind albastrul cerului şi verdele pădurilor ce se întind maiestuos peste munţi şi câmpii.

Creativitatea umană s-a născut nu în faţa unui terminal, ci în contactul direct cu natura înconjurătoare, rezultând din acea capacitate extraordinară de contemplare a naturii, oamenilor şi a persoanei proprii. Calculatorul este bun pentru a exprima toate aceste lucruri, dar el nu trebuie să devină stăpânul nostru, pentru că inteligenţa artificială trebuie să rămână acolo unde îi este locul, adică în postura de partener ce ne ajută şi ne susţine, fără să îi permitem să depăşească în vreun fel această limită. De fapt, problema se află în interiorul nostru, iar soluţia trebuie să vină tot din aceeaşi direcţie prin dezvoltarea capacităţii de a stăpâni o formă de inteligenţă ce ne întrece ca volum, dar niciodată în privinţa complexităţii, diversităţii şi creativităţii. Nu omul a fost construit după chipul unei maşini, ci maşina a fost întocmită după chipul omului. Să nu inversăm rolurile!

Bucureşti

27.04.2012