Copaci şi betoane

Nicăieri în altă ţară nu am văzut genul de agresiune peisagistică care se practică la noi de ceva ani buni. Copaci seculari amputaţi prin parcuri, plopi care ne întovărăşeau vara pe şoselele patriei cu binefăcătoarea lor umbră, tăiaţi de la jumătate sau de tot, alei întregi de copaci smulşi de tot sau înlocuiţi cu alţii, sunt exemple de sluţire la care se recurge de ani buni. Dacă la asta adăugăm şi lăsarea în paragină a unor clădiri istorice sau de patrimoniu, urmată de dărâmarea lor (în loc de recuperarea lor), avem o imagine a distopiei ambientale care ne sporeşte stressul zilnic.

Pe vremea lui Ceauşescu dărâmarea clădirilor istorice şi a bisericilor se ”înscria” în planul ideologic comunist de distrugere a culturii tradiţionale şi a valorilor umane. Se dărâmau (atunci când nu se confiscau de către partid) vechi case boiereşti sau se răzuiau întregi cartiere pentru a se face loc noilor construcţii socialiste, voit urâte şi lipsite de stil.

Aşa s-a întâmplat cu cochetul cartier Uranus, unde casele şi pitoreasca linie de tramvai din Dealul Spirii au fost răzuite complet, pentru a face loc megalomaniacei Case a Poporului. De fapt, Dealul Spirii a fost şters de pe faţa pământului. Un frumos simbol al vechiului Bucureşti, alături de multe altele, care astăzi nu mai există.

De ce oare azi, după 50 de ani, trebuie ca un părculeţ întreg - cum este cel de la Eroilor- să fie masacrat inutil? Sau, poate nu inutil, ci în interesul cuiva care va înălţa acolo, pe spaţiul public, în vreo dubioasă înţelegere cu primăria, vreo clădire cu multe etaje. În caz că nu se va betona cu dale, precum în Piaţa Universităţii, spre a se şterge, ca şi acolo, amprenta locului.

Este distrugerea peisagistică a României consecinţa vreunui plan de căpătuială a unora sau e doar indiferenţă? Este ciuntirea copacilor urmarea incompetenţei celor care nu ştiu să-i toaleteze sau există un comerţ subteran cu lemn obţinut astfel? Fenomenul e oricum, îngrijorător.

Dar asta nu e tot. Pentru ca distopia să fie completă, se construieşte mereu câte ceva. Rareori acolo unde e nevoie. Se pun mereu borduri (pardon, ”diafragme de beton colorat”) sau dale de piatră. Sau, mai nou, betoane, precum cel recent contestat din Piaţa Unirii.

Dacă nu ne place, o soluţie, ar fi, după primarul Negoiţă, să ne uităm în altă parte. Problema e că oriunde te-ai uita, rezultatul e acelaşi.

Traversam Parcul Herăstrău cu câteva zile în urmă şi am observat că inevitabila prezicere a unui prieten se produsese: unul din malurile lacului era complet prăbuşit, cu marginea sa betonată, cu tot. E o chestiune de câteva săptămâni- parcă aud vocea prietenului vizionar- ca prăbuşirea malului să se extindă circular sau să mai apară şi în alte locuri şi să antreneze şi prăbuşiri ale copacilor din jurul aleii pe unde ne plimbăm noi toţi. Şi este foarte probabil că- dacă nu se intervine pentru consolidarea malului- să rămânem şi fără alee, deci fără Herăstrăul nostru cel de toate zilele, aşa cum îl ştim.

Prezicerea prietenului e veche de cel puţin doi ani şi nu e, de fapt, o prezicere, ci o deducţie de bun-simţ pe baza unor observaţii evidente oricui este puţin interesat de ce întâmplă în jur. Sălciile de pe marginea lacului, frumoasele sălcii plângătoare fără de care Herăstrăul n-ar mai fi Herăstrău, au început să dea semne de prăbuşire acum vreo 3 ani, adică exact atunci când s-a început „plantarea” bordurilor. Inutilele borduri care împrejmuiesc aleea.

Oare n-ar fi fost mai nimerit ca zidul puternic betonat din Piaţa Unirii, să-şi găsească menirea salvatoare, susţinând unul din malurile din Herăstrău, în loc să obtureze inutil vederea pe unul din principalele bulevarde bucureştene?

Întreg spaţiul nostru începe să devină un imens spaţiu concentraţionar în care cineva se joacă cu vieţile noastre. Ceea ce credeam că este ”al nostru”, încetează să mai fie ”al nostru”, când există mereu cineva care face ce vrea, pe banii noştri.

Cei care au protestat în faţa zidului, duminica trecută, sau cei din parcul IOR, au simţit probabil aceeaşi frustrare. Problema e că ne-am uitat prea mult în altă parte în toţi aceşti 25 de ani. Nu mai avem unde să ne uităm, fără să fie nevoie să reparăm, să consolidăm şi să plantăm ceva frumos. Nici măcar în noi înşine.