Controverse ale istoriei: Geţii şi goţii

Mătcălăul, numit şi Paştele Mic, se ţine de unii români luni după Paşte, iar de alţii, luni sau marţi după Duminica Tomei. În această zi, flăcăii se prind fraţi de cruce iar fetele, surori sau mătcuţe

De Mătcălău, feciorii şi fetele se îmbracă în straie de sărbătoare, iau cu ei ouă roşii sau încondeiate şi pleacă într-o grădină sau la câmp, unde este un pom înflorit: măr, păr, cireş, vişin etc. Fiecare din ei îşi face o cunună de flori din acel pom şi şi-o pune pe cap. Apoi, luându-se de mână, pornesc spre dreapta şi ocolesc pomul de trei ori.

După aceea, îşi iau cununile de pe cap, feciorii laolaltă şi fetele laolaltă, alătură cunună lângă cunună şi prin ele se sărută de trei ori, schimbă ouăle iarăşi prin cununi. Atunci flăcăii zic: „Să fim fârtaţi până la moarte!” La rândul lor, fetele spun: „Să fim surate până la moarte!” Apoi se ridică unul pe altul şi una pe alta în braţe, şi, după aceea, mănâncă ouăle roşii cu pâine şi sare, bând câte un pahar de vin. Ceremonialul se încheie cu un ospăţ, fraţii petrecând între ei, iar surorile între ele.

Din această zi, feciorii se numesc între ei fraţi sau fârtaţi, iar fetele surate, soruice sau mătcuţe, având datoria până la moarte de a trăi sinceri şi cu credinţă unul către altul şi una către alta. La marile sărbători, mătcuţele şi fraţii de cruce merg cu pomană unii la alţii.

În unele ţinuturi, flăcăii şi fetele se prind fraţi şi surori de cruce şi în alte zile, mai cu seamă de Dragobete sau Cap de Primăvară. Un alt ritual de a se prinde fraţi şi surori de cruce este de a-şi face cu cuţitul o cruciuliţă pe braţ, fiecare sorbind sângele celuilalt.

Asemenea legăminte pe viaţă şi pe moarte s-au făcut în vechime doar între două neamuri – geţii şi goţii – păstrându-se până acum legenda că, de fapt, ar fi fost vorba despre un singur popor. Este unicul caz în zbuciumata noastră istorie când poporul daco-român s-a înfrăţit cu alt neam, purtându-şi unul altuia o credinţă nestrămutată, binecuvântată şi vegheată de Cer! Frăţia aceasta s-a întărit mai ales în timpul dominaţiei Daciei de către romani, când, mai bine de un veac, geţii şi goţii au atacat necontenit acelaşi puternic duşman.

Goţii erau un neam germanic, originar din Miazănoapte. Patria lor de baştină a fost localizată, după istoricul Iordanes, de cei mai mulţi istorici în Peninsula Scandinavică şi în insula Gotland. S-a lansat însă şi ipoteza originii lor continentale.

Sub conducerea regelui Berich, o mare parte a goţilor a pribegit încă din veacul I î. e. n. la gurile Vistulei, ajungând astfel vecini cu tracii extrem-nordici. Pe la mijlocul veacului al II-lea, aşadar după căderea Daciei, goţii au început a coborî spre Miazăzi, stabilindu-se în ţinutul dintre Nistru şi Don, întinzându-se ulterior şi la Nord de gurile Dunării.

Limba gotică are trăsături comune cu nordica veche, care însă nu se regăsesc în grupul germanic de Vest. Apropiindu-se de traci, mai evoluaţi cultural, goţii au preluat de la aceştia destule elemente spirituale, inclusiv lingvistice. Iată câteva exemple onomastice, cele scrise în întregime cu majuscule fiind tracice: Alaviv – ALYBE, Fritile – PRIADILA, Haime – HAEMUS, Helferic – HARPALYCUS, Huldin – ALTINA, Totila – TAUDILA, Wala – BALAS.

Mai târziu, convieţuind aproape două secole, limbile română şi gotică au făcut nenumărate schimburi de vocabular şi chiar de gramatică. Formele gotice de preterit ca nasi-da „salvat”, habai-da „avut”, salbo-da „uns”, fullno-da „umplut”, ca şi cele de prezent, cum ar fi baira-da „(el) poartă”, baira-za „eşti purtat”, sunt evident în legătură cu enigmaticele forme verbale româneşti terminate în –ează: dansează, lucrează, salvează etc.

Terminaţiile gotice în –o, cum ar fi awo „bunică”, hairto „inimă”, stairno „stea”, widuwo „văduvă”, trimit la cele geto-dacice, de unde vine terminaţia –ă din limba română, la nominativ-acuzativ, precum şi terminaţia –o, la vocativ. Iată câteva nume feminine tracice: DAMONO, DIDO, PYRGO, THEANO, ZEMELO. În dialectele nord-tracice întâlnim adjectivul FORMASO „frumoasă”, precum şi substantivele VRO „floare; femeie; doamnă” (cf. german. Frau, sued. fru „femeie; doamnă”) şi KYNO „regină” (cf. engl. queen „regină”).

Ca şi în română, unele substantive gotice au aceeaşi formă la nominativ şi acuzativ: giba „dar”; gibos „daruri”. La dativ, giba devine gibai „darului”, semănând cu femininele româneşti la acelaşi caz, de exemplu fetei. Şi pronumele posesive din gotă, la numărul singular, sunt foarte asemănătoare cu pronumele personale ale românei, la singular-acuzativ: meins „al meu” – mine; dheins „al tău” – tine; seins „al său” – sine.

Cu toate aceste similitudini, gota a rămas gotă, iar româna – română. Se pare că vechea noastră limbă era mai melodioasă, de vreme ce goţilor li se mai spunea şi GREU-THUNGI „Grai (Sunet) Aspru (Rău; Strident)”. Cf. rom. grai; agrăi; ciung; junghi; stancă; stâncă; stânga; ţanc). În afară de Greuceanu, din GREUTHUNG româna a mai moştenit: a crâşni – a scrâşni, şi crâsnic „pasăre ce scoate sunete stridente”.

În schimb, vecinii goţilor îşi spuneau TYRA-GAITAI sau TYRA-GETAE, ce însemna „Geţii de la Tyras (Nistru)”, dar şi „Cei ce (se) poartă (merg) frumos (atent); Cei ce aduc dragoste” (cf. latin. directus „direct; drept”; rom. a târî; a se găti; ghiaţă; ogod „plăcere”; tărhat „sarcină; bagaj”; treacăt; Dragobete; taragot). De la acest supranume al lor a rămas în Moldova şi celebrul câmp Direptate, unde a fost ales domn Ştefan cel Mare.

O variantă la TYRA-GAITAI era VISI-GAITAI „Care poartă podoabe; Care se poartă atent; Port Frumos; Bunătate” (cf. rom. a visa; a păşi; alban. vesh „a îmbrăca”; rom. a se găti; besactea „mic sipet unde se păstrează bijuteriile; pişcot). Această sintagmă însemna şi „Geţii Curaţi” (cf. alban. vese „rouă”; german. weiss „alb”), ca ei să fie deosebiţi de vecinii ostrogoţi.

O variantă la TYRA-GAITAI era THER-VINGI „Poartă Podoabe (Bunătăţi)” (cf. a târî; pungă; zbenghi), de unde româna a moştenit turbincă „raniţă”. În fine, încă o variantă, BASSA-REVS „Merg (se poartă) Plăcut; Mers Lin” (cf. rom. a păşi; rouă; alban. rrafsh „neted”); A pluti (cf. rom. pasăre; pajură); Port Deosebit” (cf. bassari – veşmintele femeilor trace participante la misterele dionysiace); Chip Frumos (cf. rom. bujor; fecior); Neam Bun” (cf. rom. Basarab). Este evident că de la BASSAREVS vine şi denumirea Basarabiei, patria dintâi a tyrageţilor.

Aşadar, vizigoţii erau de neam tracic, iar ostrogoţii, de neam germanic. Nu toţi vizigoţii au plecat din Basarabia, precum nici toţi ostrogoţii de la Răsărit de Nistru. Astfel, o varietate a limbii gotice s-a păstrat în Crimeea până în veacul al XVIII-lea, şi se cunosc, de acolo, 80 de cuvinte culese, la 1560, de flamandul Ogier Ghiselin de Busbecq.

Şi descoperirile arheologice atestă că între daco-români şi germanici relaţiile au fost cordiale, având şi necropole comune, ceea ce înseamnă că de multe ori se şi încuscreau. Inscripţii vechi germanice, cu litere runice, au fost descoperite lângă Fălticeni, apoi la Radu Negru, judeţul Ialomiţa, şi la Leţcani, judeţul Iaşi.