Cerinţele mentale ale democraţiei

Asemenea României, dar cu mai puţin de doi ani de experienţă, Egiptul se luptă cu cerinţele mentale ale democraţiei, după o jumătate de secol de dictatură. Dincolo de instituţiile electorale şi parlamentare, democraţia cere un angajament colectiv faţă de respectarea statului de drept, a instituţiilor societăţii civile, precum şi un sistem educaţional care promovează gândirea independentă. Democraţia cere participarea la ceea ce am putea numi un 'curriculum cultural al compromisului deliberativ', scrie Todd Breyfogle, de la Institutul Aspen (SUA), în paginile Huffington Post.

'Pe marginea unui drum între Moldova şi Transilvania, un ciclist român, energic, de vârstă medie, care se oprise pentru masa de prânz, mi-a povestit că nu este prea impresionat de democraţie. Au trecut aproape 25 de ani de la răsturnarea regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, a explicat el, şi avem o economie slabă, corupţie şi disfuncţionalităţi politice. Democraţia, a sugerat el, a exacerbat apetitul elitelor pentru bani şi putere şi i-a făcut pe oameni să voteze pentru interesele lor egoiste, pe termen scurt, mai degrabă decât pentru binele naţiunii. Promisiunea democraţiei a pălit în faţa luptei unui popor de a se ridica la nivelul cerinţelor mentale ale democraţiei', explică Breyfogle.

Deşi sunt mult mai încrezător în perspectivele democraţiei româneşti decât tovarăşul meu de prânz accidental, neîncrederea sa - şi cea din Egipt - în democraţie se aseamănă cu ecourile auzite de la alte voci din întreaga lume, explică autorul.

Părinţii fondatori americani au înţeles, la rândul lor, că poporul poate abuza de putere la fel de mult ca un tiran. În consecinţă, ei au înfiinţat mai multe instituţii, concurente, pentru a împărţi atât puterea şi pe cei care o deţineau, indiferent că era vorba de persoane fizice sau de partide. În plus, ei au încercat să dezvolte şi să consolideze obiceiuri mentale şi morale, cum ar fi discuţia, deliberarea şi consensul. În acest fel, ei au recunoscut că democraţia este mai mult decât un proces neutru-valoric în care dorinţele majorităţii sunt modelate şi agregate în alegeri şi apoi traduse în politică.

A vorbi despre cerinţele mentale ale democraţiei nu înseamnă a judeca capacităţile intelectuale ale unui popor, ci a reitera faptul că democraţia-ca-proces presupune obiceiuri de gândire şi de acţiune exprimate în democraţie-ca-valoare. Definiţia democraţiei ca neutră-valoric este în egală măsură aplicabilă în Germania anului 1933 sau în Iranul anului 2013. Ceea ce distinge democraţiile intolerante de cele liberale sunt, desigur, valorile fondatoare - obiceiurile şi dispoziţiile care transformă o cultură a deliberării într-un mod de viaţă.

Atunci când editorialistul David Brooks a susţinut (în New York Times, la 5 iulie 2013) că Egiptului 'par să îi lipsească ingredientele mentale de bază' pentru o tranziţie către democraţia liberală, el nu făcea o observaţie despre capacitatea mentală a egiptenilor, ci despre dorinţa colectivă de a îmbrăţişa democraţia-ca-valoare ca mod personal de viaţă.

Egiptul ne aminteşte că o democraţie cu adevărat liberală nu este un mecanism prin care eu şi partidul meu ne găsim drumul, ci mai degrabă, un obicei al deliberării în care, împreună, ne vom găsi drumul. Democraţia plasează cerinţe mentale şi morale asupra tuturor, pentru a putea naviga împreună pe un drum mai clar şi mai bogat, printre provocările cu care ne confruntăm. Putem spera că egiptenii au început să înveţe acest lucru. În propria noastră arena politică disfuncţională şi polarizată, avem şi noi, poate, ceva de învăţat, conchide Breyfogle.