Ce ne aşteaptă în 2013

După ce am supravieţuit sfârşitului lumii anunţat a fi pe 21 decembrie, putem acum încerca să prezicem viitorul nostru imediat, pe baza unor principii geopolitice care ne vor ajuta să înţelegem schimbările generale ale puterilor globale şi să evaluăm riscurile şi pericolele majore.

Privind harta lumii, putem observa imediat câteva zone critice. Patru dintre ele reprezintă un nivel ridicat de pericol: Europa, America Latină, Orientul Mijlociu şi Asia.

În Uniunea Europeană (UE), 2013 va fi cel mai prost an de la începutul crizei din 2008. Austeritatea va reprezenta unicul crez al regiunii, iar o reducere drastică a bunăstării va continua, deoarece Germania, care pentru prima dată în istorie domină Europa şi o conduce cu un pumn de fier, doreşte asta.

În Spania, tensiunile politice vor creşte pe măsură ce Generalitat de Catalunya (Guvernul din Catalonia) va decide cu privire la termenii unui referendum local în legătură cu independenţa acestei comunităţi autonome (provincii), un proces care va fi urmărit cu mare interes de separatiştii din Euskadi, Ţara Bascilor.

În ceea ce priveşte economia, deja afectată de probleme financiare, totul depinde de rezultatul alegerilor italiene din luna februarie şi de modul în care vor reacţiona pieţele la o posibilă victorie a candidatului conservator Mario Monti, care se bucură de sprijinul Berlinului şi Vaticanului, sau a candidatului de centru-stânga Pier Luigi Bersani, care conduce în sondaje.

În oricare dintre ţările din sudul Europei (Grecia, Portugalia, Italia sau Spania) ar putea avea loc mişcări sociale, din cauza exasperării oamenilor faţă de reducerile constante. UE nu va ieşi în 2013 din perioada de stagnare, şi totul s-ar putea agrava dacă, în plus faţă de toate astea, răspunsul pieţelor va fi brutal (după cum îndeamnă neoliberalii) în Franţa, sub preşedintele socialist foarte moderat Francois Hollande.

Şi în America Latină 2013 va reprezenta un an al provocărilor. În Venezuela, care a fost o iniţiatoare a schimbărilor progresive din întreaga regiune începând cu 1999, recidiva neprevăzută a stării de sănătate a preşedintelui reales pe 7 octombrie Hugo Chavez creează incertitudini.

De asemenea vor avea loc alegeri pe 17 februarie în Ecuador. Preşedintele Rafael Correa, un alt lider cheie latino-american, este de aşteptat să fie re-ales. Pe 10 noiembrie vor avea loc alegeri importante în Honduras, unde fostul preşedinte Manuel Zelaya a fost răsturnat pe 28 iunie 2009. Tribunalul electoral a autorizat înregistrarea partidului Libertad y Refundación (LIBRE - Partidul Libertate şi Reînfiinţare), condus de Zelaya.

Chilieni vor merge la vot pe 17 noiembrie. Lipsa de popularitate a preşedintelui conservator Sebastian Piñera va deschide calea pentru o posibilă victorie a candidatei socialiste şi fostului preşedinte Michelle Bachelet.

Atenţia internaţională se va concentra pe Cuba, unde discuţiile dintre guvernul columbian şi Forţele Armate Revoluţionare din Columbia (FARC) continuă în Havana, având drept scop încheierea ultimului conflict armat din America Latină.

Între timp, Orientul Mijlociu, locul evenimentelor celor mai tulburătoare din lume, pare să fi intrat din nou într-un impas.

Revoltele intitulate primăvara arabă au răsturnat mai mulţi dictatori din regiune: Zine Ben Ali din Tunisia, Hosni Mubarak din Egipt şi Moammar Gaddafi din Libia.

Dar alegerile ulterioare au permis partidelor islamiste, cum ar fi Frăţia Musulmană, să vină la putere. Acum, după cum se observă în Egipt, ele vor să păstreze puterea cu orice preţ, spre consternarea segmentelor seculare ale societăţii, care au iniţiat protestele şi care refuză să accepte această nouă formă de autoritarism. Tunisia se confrunta cu aceeaşi problemă.

După ce au urmărit cu interes dobândirea libertăţii, în primăvara anului 2011, societăţile europene au devenit din nou apatice faţă de ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu.

De exemplu, războiul civil inexorabil din Siria arată în mod clar modul în care marile puteri occidentale (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa), aliaţii din Arabia Saudită, Qatar şi Turcia au decis să sprijine - cu bani, arme şi instructori - insurgenţii islamişti sunniţi. Ei câştigă teren pe toate fronturile. Cât mai poate rezista guvernul preşedintelui Bashar al-Assad?

Având în vedere această situaţie din Iran, Israelul se va pregăti, fără îndoială, pentru un posibil atac asupra instalaţiilor nucleare ale Iranului.

În faţa "Frontului şiit" (Hezbollah din Liban, Siria şi Iran), Statele Unite ale Americii şi-au construit un larg "Front sunnit" regional (din Turcia şi Arabia Saudită până în Maroc, inclusiv în Egipt, Libia şi Tunisia). Scopul său este să-l răstoarne pe Bashar al-Assad şi să priveze Teheranul de aliatul său regional până în primăvara următoare.

De ce? Pentru că Iranul va organiza pe 14 iunie alegeri prezidenţiale, iar preşedintele în exerciţiu Mahmoud Ahmadinejad nu va putea candida. Cu alte cuvinte, Iranul va intra în următoarele şase luni într-o campanie electorală violentă între partizani ai liniei intransigente anti-Washington şi susţinători ai negocierilor.

Având în vedere această situaţie din Iran, Israelul se va pregăti, fără îndoială, pentru un posibil atac asupra instalaţiilor nucleare ale Iranului. Alegerile din Israel din 22 ianuarie vor duce, probabil, la victoria coaliţiei ultra-conservatoare, ce îl susţine pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu, care sprijină bombardarea Iranului cât mai curând posibil.

Între timp, preşedintele american Barack Obama priveşte spre Asia, o regiune prioritară pentru Washington de când a decis redirecţionarea strategică a politicii sale externe. Statele Unite încearcă să împiedice extinderea Chinei, prin înconjurarea acestei ţări cu baze militare şi prin bazarea pe sprijinul partenerilor săi tradiţionali: Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan.

Mările Chinei au devenit zonele cu cel mai mare potenţial în iniţierea unui conflict armat în regiunea Asia-Pacific. Tensiunile dintre Beijing şi Tokyo, cauzate de disputa privind suveranitatea asupra Insulelor Senkaku/Diaoyu, ar putea creşte ca urmare a victoriei Partidului Democrat Liberal, condus de noul prim-ministru Shinzo Abe - care este un naţionalist convins - în alegerile din 16 decembrie din Japonia.

China avansează cu putere spre modernizarea marinei sale. Pe 25 septembrie, ţara a lansat primul său portavion, Liaoning, având intenţia de a-şi intimida vecinii. Beijingul este din ce în ce mai intolerant faţă de prezenţa militară americană din Asia. "Neîncrederea strategică" periculoasă, ce se construieşte între cei doi giganţi, îşi va lăsa fără îndoială amprenta asupra politicii internaţionale, în secolul XXI.

Ignacio Ramonet este editor pentru Le Monde Diplomatique en Espanol. Prin amabilitatea Politica Externă în Focus (fpif.org). Publicat iniţial în Inter Press Service.