Cazul Gheorghe Ursu. Justiţia, la moment de răscruce: Va ţine partea crimei sau îşi va spăla păcatele?
Marţi seara, la Cinema Union se redifuzează un film pe care orice român care vrea să înţeleagă de ce România este un stat atât de corupt şi bolnav ar trebui să îl vadă. Filmul este dedicat unui caz emblematic pentru modul în care Justiţia română a eşuat, programatic, să pedepsească crima: Cazul Gheorghe Ursu.
Filmul urmăreşte sisificul efort depus de Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, care, de peste trei decenii, încearcă să obţină în Justiţie necesara dreptate în cazul uciderii tatălui său, inginer constructor omorât în bătăi de Securitatea ceauşistă. Până la această oră, fără succes. Ba dimpotrivă. Cei doi ofiţeri de Securitate consideraţi responsabili de torturarea şi uciderea lui Gheorghe Ursu au fost achitaţi în două rânduri. Chiar mai mult, Justiţia a avut grijă să motiveze achitarea celor doi preluând narativele fostei Securităţi şi denigrând memoria disidentului ucis în chinuri.
Gheorghe Ursu a fost anchetat şi ulterior arestat după ce a făcut public, printr-o scrisoare transmisă postului Europa Liberă, că Nicolae Ceauşescu a dat ordin ca blocurile încă rămase în picioare după cutremurul din '77 să fie spoite doar, nu consolidate cu adevărat, aşa cum impunea situaţia. I s-a făcut un dosar de drept comun - practica obişnuită în acei ani, căci regimul pretindea că nu există deţinuţi politic. A fost bătut să toarne eventuali complici şi să recunoască ce nu a făcut, şi anume că a luat bani pentru a trimite la Europa Liberă scrisoarea care-l incrimina pe Ceauşescu. S-a dovedit, cum avea să admită chiar un gardian din arest, "o nucă tare". N-a turnat şi n-a recunoscut ce nu a făcut. Loialitatea, curajul şi respectul pentru adevăr l-au costat viaţa.
Iar pe fiul său, Andrei, căutarea dreptăţii pentru moartea tatălui său l-a costat decenii de viaţă. Aproape 200 de zboruri din SUA (unde Andrei Ursu s-a stabilit după ce a reuşit să plece din ţară) către România, ani de documentat crimele fostei Securităţi, de umblat prin instanţe, două greve ale foamei pentru a debloca instrumentarea dosarului. Ani de luptă şi muncă grea pentru dreptatea atât de necesară nu doar ca reparaţie morală pentru el şi familia lui ci pentru această naţie. Spun necesară căci puţine lucruri sunt atât de toxice pentru un popor ca ideea că în ţara ta crima nu se pedepseşte. Că răul este răsplătit - da, foştii securişti, foştii torţionari care au tocat în bătăi, strivit degete la uşă etc. iau pensii speciale din banii noştri, ai urmaşilor celor bătuţi. Au, direct sau prin interpuşi, afaceri bănoase, au pârghii în Justiţie, presă, prosperă, ne sfidează pe toţi.
Cazul inginerului Ursu, un film despre eşecul statului român
Revenind la film, al cărui final tragic se poate rescrie din fericire, căci miercuri, 21 februarie, judecătorii Curţii de Apel urmează să decidă dacă dosarul morţii lui Gheorghe Ursu va fi redeschis şi torţionarii lui vor fi rejudecaţi, vine cu înţelegerea - dură ca un pumn în stomac, violentă până la greaţă - a faptului că trăim într-un stat eşuat. Un stat care nu doar că nu a pedepsit crima ci a făcut efectiv scut în jurul unor torţionari. În fapt, în jurul unui întreg aparat represiv, criminal, un aparat care a lucrat sistematic împotriva poporului român.
Am văzut în acest film ce eforturi a făcut zeci de ani statul român pentru a NU face dreptate în cazul morţii lui Gheorghe Ursu. Am văzut în film cum Justiţia a tergiversat decenii soluţionarea cazului. Cum iniţial a fost scos ţap ispăşitor un deţinut de drept comun. Apoi, după ani de-a lungul cărora Andrei Ursu a făcut eforturi uriaşe pentru dreptate, au fost condamnaţi la închisoare şi doi miliţieni – unul dintre ei n-a făcut aproape deloc închisoare. În schimb, cei doi ofiţeri de Securitate care l-au bătut şi torturat pe tatăl lui Andrei sunt încă în libertate. N-au fost niciodată condamnaţi.
Am văzut în film martori care au povestit cum, atenţie, la decenii după Revoluţie, au fost intimidaţi! Am văzut cum o judecătoare din completul care în iulie 2023 i-a achitat pe torţionari intimidând un martor care îl incrimina pe unul dintre cei doi securişti.
Am văzut cum Justiţia care ar trebui să facă dreptate i-a protejat pe cei doi foşti ofiţeri de Securitate care au omorât în bătaie un om. Un om care încerca să salveze vieţile celor ce au rămas să locuiască în blocuri lăsate neconsolidate pentru că Ceauşescu voia bani pentru Casa Poporului, nu pentru popor. Nu degeaba dosarul este unul în care acuzaţia este de infracţiuni contra umanităţii, nu crimă contra unui om.
Am auzit mărturia avocatei lui Andrei Ursu povestind cum declaraţiile martorilor acuzării au fost trunchiate. Cum declaraţiile în care aceştia îi incriminau pe securişti au fost consemnate parţial sau trunchiat.
Şi mi s-a făcut rău văzând ce putere are încă vechea Securitate. Foştii securişti n-au dispărut, sunt printre noi.
Te-ai întreba de ce atât efort - martori ameninţaţi, judecători care acceptă să se compromită etc. - pentru doi securişti bătrâni. Şi răspunsul l-a dat chiar Andrei Ursu: nu e vorba numai de doi securişti, Justiţia nu apără doi moşnegi care mâine poimâine o să moară, ci mitul Securităţii bune pe care îl tot auzim de câţiva ani.
Tot auzim că au existat şi securişti buni, securişti care au apărat ţara de agenturile străine şi i-au împiedicat pe oameni să fugă în Occidentul "în putrefacţie" sau să devină trădători, ferindu-i de ei înşişi. Foştii securişti, mulţi dintre ei ajunşi generali în servicii şi structurile de forţă, nu vor accepta sub nicio formă condamnarea celor doi ucigaşi ai lui Gheorghe Ursu. Pentru că prin asta s-ar recunoaşte că securiştii au fost criminali, că securitatea a fost un organ represiv şi criminal. Şi nu vor asta. De aceea, până acum, NICIUN OFIŢER DE SECURITATE CEAUŞISTĂ NU A FOST CONDAMNAT PENTRU CRIME în 34 de ani de la Revoluţie. Ei vor să fie eroi. Şi de aceea au făcut tot ce a ţinut de ei să îi protejeze pe ucigaşii lui Gheorghe Ursu. Au protejat, de fapt, o întreagă "castă". Cea care a acaparat Statul.
De la momentul în care am văzut eu filmul prima oară - în vară - între timp, cei doi torţionari au fost achitaţi. Sub presiunea opiniei publice, procurorul general, Alex Florenţa, a hotărât, finalmente, să ceară revizuirea cazului iar Judecătorii Curţii de Apel vor hotărî miercuri dacă dau curs acestei cereri sau continuă să ţină partea Securităţii. Partea impunităţii. Dacă vor condamna poporul român să plătească în continuare pensii speciale unor torţionari şi să asiste la nepedpsirea crimei.
Ţara impunităţii. Judecătorii urmează să se pronunţe miercuri pe două cereri de revizuire. CNSAS intervine în sprijinul procuraturii. Şi a dreptăţii
Foştii securişti Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, acuzaţi de procurori de uciderea disidentului Gheorghe Ursu, au fost achitaţi definitiv pe 27 iulie 2023 de judecătorii Curţii Supreme. Motivarea a fost una scandaloasă, care prelua narativele fostei Securităţi. Judecătorii terfeleau imaginea lui Ursu punându-i la îndoială calitatea de disident şi afirmau că nu a existat o relaţie de adversitate între Securitate şi poporul român în anii ’70-’80.
Reacţia societăţii civile a fost, din fericire, una fără echivoc şi promptă. Zeci de mii de oameni au semnat o petiţe prin care cereau revizuirea sentinţei, intelectuali de marcă au condamnat public decizia Înaltei Curţi etc.
Sub uriaşa presiune publică, Parchetul General a cerut revizuirea deciziei de achitare a celor doi torţionari pronunţată de Înalta Curte în iulie 2023 în timp ce familia lui Ursu a depus o solicitare similară. Miercuri, Curtea de Apel urmează să se pronunţe.
La dispoziţia judecătorilor au fost puse probe noi. Doar Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a venit cu numeroase noi probe despre samavolniciile Securităţii. Andrei Ursu a adus şi el la rândul lui probe noi.
Redăm interviul acordat redacţiei noastre de Germina Nagâţ, membră a Colegiului CNSAS şi fostă şefă a Direcţiei de Investigaţii a instituţiei pe acest subiect
Reporter: CNSAS a colaborat cu Parchetul General pentru documentarea cererii de revizuire a cazului torturării şi uciderii în detenţie a lui Gheorghe Ursu. De ce s-a implicat CNSAS? Care este din punctul dvs. de vedere, ca specialist, miza redeschiderii acestui proces?
Germina Nagâţ: CNSAS avea nu doar o obligaţie morală faţă de Gheorghe Ursu, ca victimă a torturii în arestul Miliţiei, ci şi obligaţia legală să pună la dispoziţia organelor de cercetare penală toate informaţiile şi probele relevante pentru stabilirea celor vinovaţi de această crimă. În plus, în arhiva Consiliului s-a găsit, în noiembrie 2014, dosarul penal care documentează ancheta politică, mascată într-o anchetă de drept comun a Miliţiei. Până în 2014, când a fost găsit în arhiva CNSAS, familia lui Gheorghe Ursu n-a avut acces la acest dosar, care este o probă decisivă, fiindcă dovedeşte caracterul pur politic al anchetei, al arestării şi, în final, al uciderii lui Gheorghe Ursu. Unde a stat acest dosar penal, de ce a fost inaccesibil familiei şi procurorilor timp de aproape un sfert de secol e o altă discuţie, care ar merita purtată separat. După momentul descoperirii dosarului penal, CNSAS a fost solicitat de Parchetul Militar al ÎCCJ să participe, cu expertiză de specialitate, la clarificarea conţinutului unor documente instrumentate de Securitate. Pe urmă, în mod firesc, informaţiile din bazele de date ale Consiliului au ajutat la documentarea situaţiei-premisă, de care depindea şi depinde şi acum încadrarea juridică a faptei în categoria infracţiuni împotriva umanităţii. Asta fiind singura încadrare posibilă, după ce crima s-a prescris.
Reporter: În ce au constat, în mare, documentele furnizate de CNSAS Parchetului? Care a fost volumul acestor documente?
Germina Nagâţ: Pentru primul rechizitoriu, a fost vorba despre mii de pagini de dosare, transmise Parchetului Militar în format electronic, însoţite însă şi de comentarii sau de analize de conţinut care s-au regăsit apoi în actul de acuzare întocmit de Parchetul Militar. Pentru această a doua acţiune, revizuirea, numărul documentelor a crescut considerabil. El priveşte în special date şi documente noi, preluate de Consiliu după încheierea primului rechizitoriu, adică în ultimii 3-4 ani. Mă refer mai ales la preluarea bazei de date a Centrului de Informatică şi Documentare (CID), primită de CNSAS în martie 2022. E un instrument de lucru esenţial, care permite o documentare mult mai detaliată, inclusiv cu statistici, a represiunii din ultimele două decenii ale dictaturii comuniste. Nu vă pot da o cifră la zi, pentru că acest transfer de dosare şi de informaţii către SPM e încă în desfăşurare şi va rămâne aşa pe toată durata procesului, dacă la termenul din 21 februarie se va aproba rejudecarea.
Reporter: Judecătorii care i-au achitat pe torţionarii lui Gheorghe Ursu au susţinut că nu a existat o relaţie de adversitate între Securitate şi poporul român în anii ’70-’80. Ce spun documentele depuse de dvs.? Şi care este opinia dvs. ca specialist? Au fost anii ’70-’80 nişte ani în care Securitatea a renunţat la represiunea violentă?
Germina Nagâţ: Da, cred că acel fragment din motivarea deciziei ÎCCJ din iulie 2023 pe bună dreptate a scandalizat pe toată lumea, în afară de securişti şi de suporterii lor, desigur. N-a existat nicio etapă în istoria dictaturii comuniste în care Securitatea şi celelalte instituţii din aparatul represiv să fi renunţat la violenţă, fie ea fizică sau psihică. Violenţa nu se mai practica ”la vedere”, era foarte bine disimulată prin diverse metode, dar asta nu înseamnă câtuşi de puţin că Securitatea şi Miliţia deveniseră instituţii ”cu rol strict preventiv”, cum au susţinut martorii celor doi inculpaţi, Pârvulescu şi Hodiş. Atât mărturiile directe, cât şi dosarele care umplu 28 de km de rafturi în Popeşti-Leordeni contrazic această teză a non-violenţei şi a ”prevenţiei” cu mijloace legale, pe care securiştii tot încearcă s-o acrediteze de la Revoluţie încoace, rescriind practic istoria într-un mod pur şi simplu orwellian. Securitatea n-a fost ”constituţionalistă” sau ”umanistă” nicio secundă din existenţa ei. A fost cea mai importantă instituţie represivă a statului comunist, dintre toate cele care au ţinut dictatura în viaţă o jumătate de secol.
Reporter: Cum vă explicaţi faptul că până la ora actuală, deşi este de notorietate faptul că Securitatea bătea şi tortura, niciun fost securist nu a fost condamnat pentru crime contra umanităţii?
Germina Nagâţ: Această stare de lucruri e în deplină consonanţă cu restul schimbărilor din societatea românească sau, mai bine spus, cu lipsa lor. Justiţia nu poate decât să urmeze linia generală a evoluţiilor politice şi sociale dintr-o comunitate. Cred că până acum Justiţia română a căzut examenul la materia ”infracţiuni împotriva umanităţii”, in ciuda faptului că regimul comunist a fost declarat oficial ilegitim şi criminal încă din 2006. Să sperăm că lucrurile se vor schimba cât mai curând, iar procesul uciderii lui Gheorghe Ursu va fi primul semn de schimbare reală în sensul ăsta.
Ce aşteptări are Andrei Ursu de la ziua de miercuri? De la Justiţia română?
Intervievat de Epoch Times, Andrei Ursu punctează că o redeschidere a cazului ar arăta că mai există în instanţele din România magistraţi cu coloană vertebrală care să repare "nedreptatea flgrantă făcută de judecătorii Valerica Voica, Alin Sorin Nicolescu, şi Constantin Epure de la ÎCCJ care în motivarea achitării celor doi torţionari securişti au pretins că toată această istorie a represiunii care ne-a ţinut îngenuncheaţi în acei ani pur şi simplu nu a existat."
"A pedepsi crimele dictaturilor trecute e o datorie a justiţiei, care poate ajuta tocmai la prevenirea revenirii la un regim ilegitim şi criminal", a mai punctat Andrei Ursu.
Prima semnificaţie a redeschiderii cazului ar fi că mai există în instanţele din România magistraţi cu coloană vertebrală. De-a lungul anilor am mai întâlnit judecători (Cristian Jipa, Viorel Podar) care au avut curajul să spună că uciderea tatălui meu a fost un asasinat politic şi să identifice vinovaţii, cel puţin instituţional, în Securitate.
În acea vreme însă, ofiţerii DSS nu erau nici măcar inculpaţi. Şi nu se vorbea de incidenţa legii privind infracţiunile contra umanităţii, deşi exista în codul penal încă din 1968 (art. 358). Cazul însă este bine documentat. Inclusiv situaţia premisă a acestor infracţiuni – respectiv represiunea generalizată şi sistematică la care am fost supuşi cu toţii sub tirania lui Nicolae Ceauşescu. Au demonstrat-o, printr-un vast probator, întâi parchetul militar, iar acum, cu ocazia cererii de revizuire a cazului, secţia judiciară din Parchetul General, ajutată de CNSAS, IICCMER, Institutul Nicolae Iorga.
Şi noi, ca părţi civile, am depus pe 27 octombrie 2023 peste 50 de gigabytes de date noi, care dovedesc adversitatea regimului comunist faţă de orice formă de opoziţie. Este desigur un fapt notoriu, cunoscut şi documentat de jurişti, cercetătorii acelei perioade, jurnaliştii de bună credinţă. Este şi ceea ce poporul român ştia încă din „anii-lumină”: că dictatura lui Nicolae Ceauşescu, sprijinită în principal de omniprezenta Securitate, a supravieţuit prin frică, delaţiune, şi la o adică, o violenţă mai mult sau mai puţin disimulată.
Dar a trebuit să depunem toate aceste dovezi suplimentare, tocmai pentru că în motivarea achitării torţionarilor din 27 iulie 2023, judecătorii Valerica Voica, Alin Sorin Nicolescu, şi Constantin Epure de la ÎCCJ au pretins că toată această istorie a represiunii care ne-a ţinut îngenuncheaţi în acei ani pur şi simplu nu a existat. Am visat noi. Iar eroii care s-au sacrificat pentru libertatea noastră la Revoluţie s-au împuşcat de fapt între ei, „ca proştii”. De aceea spun că redeschiderea cazului depinde de decenţa, de curajul judecătorilor, mai mult decât de profesionalismul lor. Din punct de vedere juridic, efectiv nu e nevoie să fii un geniu pentru a dispune rejudecarea acestui caz, în baza probelor noi, dar şi a sutelor de hotărâri judecătoreşti – deciziile de poliţie politică câştigate ale CNSAS împotriva foştilor ofiţeri de Securitate – care contrazic, evident, soluţia de achitare.
Ar mai fi desigur o semnificaţie, mai profundă: s-ar da şansa un judecăţi drepte şi unei condamnări. Şi în acest caz ar fi primii ofiţeri de Securitate condamnaţi în România pentru crime împotriva umanităţii. Or, asta ar putea ajuta nu numai la asanarea morală a societăţii, dar şi, poate, la prevenirea unor astfel de crime în viitor. Fărădelegile din Rusia lui Putin – dar şi nostalgicii noştri după comunism şi partidele populiste care le înfierbântă minţile - ne amintesc că roata istoriei se poate întoarce. Şi nu trebuie să uităm că orice dictatură se bazează pe violenţă de stat. A pedepsi crimele dictaturilor trecute e o datorie a justiţiei, care poate ajuta tocmai la prevenirea revenirii la un regim ilegitim şi criminal", a explicat Andrei Ursu pentru Epoch Times.
Întrebat cum se explică faptul că niciun ofiţer de securitate nu a fost condamnat la noi pentru crime contra umanităţii, Ursu a arătat ce putere fantastică are încă fosta Securitate în societatea românească şi a vorbit despre "o conivenţă a magistraţilor cu interesele fostei Securităţi."
Explicaţia rezidă în modul cum ne-am despărţit de comunism. Sau cum nu ne-am despărţit în întregime. La Revoluţie, după cum am arătat în cărţile pe care le-am publicat în ultimii ani (Trăgători şi mistificatori, Căderea unui dictator, ambele la Polirom), pe lângă dictator şi cei din jurul lui, Securitatea a fost principalul vinovat pentru moartea a peste 1200 de români, rănirea a peste 4000, arestarea şi maltratarea a altor mii de manifestanţi.
Şi totuşi, un număr infim dintre vinovaţi au fost pedepsiţi. Imensa majoritate a cadrelor de Securitate, dar şi mulţi dintre informatorii lor au rămas în instituţiile de forţă (SRI, 0215 etc.), au fost cooptaţi de noul regim în aparatul de stat, partide politice, chiar şi institute de cercetare, şi desigur, în justiţie. Unde au asigurat, practic, impunitatea torţionarilor vechiului regim. Alţii au preluat frâiele economiei. Am avut în anii '80, spre ruşinea noastră, 500.000 de „ciripitori”.
Oamenii Securităţii rămaşi în mass-media sau infiltraţi în mediul academic au reuşit, printr-o vastă şi complexă campanie de dezinformare, să schimbe naraţiunea istoriei noastre recente. Din principal instrument al represiunii comuniste, Securitatea a devenit o instituţie onorabilă, „patriotică”. Aşa cred că se explică lipsa condamnărilor pentru crimele regimului comunist, şi decizia de achitare a torţionarilor tatălui meu din iulie 2023. Să nu uităm că judecătorii, ignorând majoritatea probelor şi faptele de notorietate istorică, şi-au bazat decizia pe „mărturia” unui fost securist, ajuns general în SRI, astăzi încă influent în mass-media, Vasile Mălureanu. Chiar dacă acesta a fost condamnat încă din 2006 pentru poliţie politică, prin acţiunea CNSAS. Aici nu pot să văd decât o conivenţă a magistraţilor cu interesele fostei Securităţi. O spălare programatică a crimelor acestora, o albirea imaginii lor, chiar de către cei chemaţi să înfăptuiască asanarea morală de care vorbeam", a declarat Ursu.
EPILOG
Urmăream, acum câţiva ani, cu oroare, un interviu al torţionarului Franz Ţandără. Un exponent al răului pe lume. Angajat de Securitate pentru a tortura deţinuţi politic, Ţandără povestea în interviu cum strivea degete la uşă, cum bătea, cum tortura. Cum omora. Povestea fără nicio urmă de remuşcare. Ba chiar cu voluptate.
„Era o plăcere de a tortura; era o distracţie”, spunea el. „Oamenii curaţi la suflet n-au scăpat. I-am terminat pe toţi”, se lăuda Ţandără.
Deşi şi-a mărturisit crimele, Ţandără n-a fost trimis niciodată în judecată. A murit fără să fi fost niciodată urmărit penal pentru crimele pe care le-a recunoscut. Şi asta spune multe despre România. Dacă nu chiar tot.
Judecătorii Curţii de Apel pot îndrepta însă situaţia. Pot spăla obrazul Justiţiei române şi arăta că în ţara aceasta crima se pedepseşte. Ar fi o minimă reparaţie morală pentru noi toţi. O minimă şi necesară recunoaştere şi pedepsire a crimei într-o ţară în care Securitatea are un monument ridicat chiar la Piteşti, oraşul schingiuirii martirilor anti-comunişti. O minimă şi necesară recunoaştere a Răului drept rău.
Numai prin restaurarea adevărului şi pedepsirea crimei poate începe vindecarea unei naţii iar Justiţia are un rol uriaş în acest proces în vindecarea rănilor la a căror adâncire şi infectare a contribuit din plin prin refuzul de a face până acum dreptate. Căci, revenind, la 34 de ani de la Revoluţie niciun securist n-a fost condamnat pentru crime. În ceasul al 13-lea însă, se mai poate face dreptate. Niciodată nu e prea târziu.
