Biblie întemniţată

De la Capul Midia la Aiud

În gara Aiud, într-o seară de iulie, după sărbătoarea Sfântului Ilie, garnitura trenului gornirii spre "unde”, a fost ruptă în două. O parte planificată suprapopulării de aici, cealaltă, după cum şopteau lăcătuşii de revizie, era pentru Gherla. Pasagerii fără de bilete de călătorie însoţiţi de dosare cu însemnul — strict secret — şi o Notă de Transfer fuseseră colectaţi din ţinutul silnicei terori Canalul Dunăre — Marea Neagră. Acest pământ dobrogean, parte de ţară, îmbibat cu suferinţa exilatului Ovidiu avea menirea dictată de sovieto-comunism, să fie groapa comună a crimei colective pentru Naţiunea Română.

Plecat de la lagărul Capul Midia, lagăr bestializat mai mult decât altele de sadismul comandantului Liviu Borcea, simţeam răvăşirea celui aruncat în Nicăieri. În relieful minţii stăruia proeminentă întâmplării prin care Sergiu Popescu plătise dijma roşie: proprii ochi. El nu mai avea să vadă măreţele realizări ale democraţiei populare. A rămas rob al întunericului uman pentru totdeauna. Alţii cu globii oculari bulbucaţi sau stinşi de foame şi teroare erau şi ei ţinta atentatorilor la lumină. Seara, când osândiţii erau transportaţi de la carieră în lagăr, începea jocul escortei. Vagoanele de marfă aveau patru ferestruici, câte două pe fiecare parte, perdelite cu gratii şi sârmă ghimpată. Fiecare vagon îşi avea soldaţi însoţitori care stăteau pe platforma cabinei de frână. Drumul de fier şerpuia pe malul lacului Tasaul. Câte unul din cei închişi în spaţiul vagonului privea Libertatea. Ostaşii bănuind şi fiind instruiţi să nu permită nici măcar evadarea privirii aruncau cu nisip. Ce joc din partea fratelui de sânge? Ce răsturnare de instrucţie în poligonul ideologiei macabre? Toate alcătuirile erau mijloace brutale şi de ură pentru distrugere latentă.

În vârtejul acestor frământări, elevul care trebuia să-şi susţină un examen şi nu pe cel de Bacalaureat, fiindcă nu-i era sorocul, era supus examinării confruntative. Fraţii de ţarc, de lanţuri, de cătuşe mă priveau cu oarecare suspiciune. Se întrebau şi pe bună dreptate: ce căuta cruditatea asta de fiinţă într-un loc major de teroare desăvârşită? N-aveam nici o vină că alături de mii şi mii de elevi nu ne-a fost dat să fim într-o închisoare de elevi.

Pentru ce ai fost condamnat? De unde vii? Cu cine eşti în lot...?

- Pentru organizaţie! Am făcut manifeste cu conţinut anticomunist şi antisovietic pe care le-am răspândit prin ţară!

- Aţi apărut şi voi ca ciupercile după ploaie!

E drept că începuse să răbufnească duhoarea uciderii de ins şi ideal, probată reeducativ la Piteşti şi Gherla. Oricum, slujirea şi dăruirea pentru cauza naţional-umană nu este apanajul unei vârste, unui grup sau a unei generaţii. El este un curs istoric firesc al tuturor pus în Sfânta Atolire care înalţă Naţiunea la Umanitate. Din acest proces lăuntric a apărut hotărârea de a-mi alege pe viitor locuri grele şi de pedepse pentru a îndepărta suspiciunea şi de a nu mă fofila. Unitatea de Producţie Aiud (U.P.A., Formaţiune Penitenciară) avea locuri de pedeapsă Atelierul de Turnătorie, Forja şi Corvada.

Aşa că în ziua de 19 august a anului 1953, după expirarea carantinei, primind Titlul de Onoare al Temniţei Aiudene sunt scos din celulă nr. 325 de la Secţia I-a şi dus la Atelierul de Turnătorie. Foc, apă, pământ şi mult grafit plutind în aerul halei. Umbre scheletice trudeau la forjarea diferitelor piese ce trebuiau să fie turnate din fontă. Mi se părea că sunt un schit vechi, dărăpănat, rostogolit din stâncării de munte cu amintiri de rugă.

În 31 august împlineam 19 ani. Lângă mine lucra la rotiţe Carol Kovacs condamnat pentru apartenenţă iehovista.

- Vrei o Biblie?

- Da!

Petrică Matei, un student medicinist îmbătrânit în executarea pedepsei a cântat "Cruce albă de mesteacăn”. Câţi sfinţi fără cruce erau chemaţi de glasul lui duios cu profunda rezonanţă de suflet. A doua zi, Carol îmi aduce Cărţile. Vechiul Testament era de format mare. Cel Nou mai mic. Poţi să le păstrezi.

În noaptea de 7 spre 8 noiembrie a izbucnit un incendiu, în fabrică. Incendiatorul — Administraţia — l-a acuzat pe deţinutul Nicolae Chiţimia că a dat foc regimului productiv din ură şi atitudine reacţionară. Consecinţa acestei manipulări specifice a fost închiderea fabricii. Toţi vărgaţii lucrători au fost trecuţi în regim sever, la Celular. Tot pe atunci, prin inspecţii repetate venite de "sus” a apărut colonelul Ştefan Coler. Calificat în războiul civil din Spania, un membru marcant al Cominternului s-a pus pe reorganizare. A început prin punerea jaluzelelor celularului născut în anul 1912. Percheziţiile se făceau bisăptămânal şi numai noaptea. Schimbări repetate din celule şi înlocuirea componenţei. Simţeam, unanim că, căpitanul Mihai Dorobanţu, de profesie şofer şi beţiv va fi înlocuit de la comanda închisorii. Începea epoca lui Coler, epoca de sporită constrângere şi care s-a decorat pe sine în numele Partidului cu împuşcarea lui Popa Ioan Teius.

Ajuns prin permutări în celula 193 care se găsea pe — Lunga de Nord — priveam la ceilalţi fraţi de suferinţă. Toader Colt, pădurar din comuna Paltin — Vrancea, Ion Spulber, răzeş, strănepot de-al Vrancioaiei din aşezarea Spulber, Straulea, Stelian Popa de naştere din comuna Danet de Dolj, fost Secretar de Stat, eu şi... Nu era corect să nu le spun că împreună cu mine este şi Noul Testament. În trăirea carcerală de celulă trebuia să te deschizi faţă de ceilalţi, mai ales că descoperirea delictului criminal putea avea urmări din cele mai fatale. Trebuia să le cer acceptul.

Nenea Stelica, licenţiat al Academiei Comerciale şi Facultăţii de Drept a început pledoaria:

- Copile, de ce să rişti o astfel de păstrare. Şti că poţi fii pus în lanţuri şi băgat la carceră? De anchetă nu mai vorbesc! De bătaie la fel! Cum te implici într-o perspectivă atât de sumbră?...

- Am doar un an în ale puşcăriei! Mă simt jefuit până în adâncul "eului” de toate, ca de altfel toţi pe care i-am cunoscut! Nu pot să accept numitorul comun impus. Mama m-a crescut în credinţă şi muncă! Cât mă gândesc cât s-a zbătut în refugiu să ne crească, să ne vegheze cu dăruirea dragostei ca noi cei doi copii să fim o rodire de om! Aici nu poţi să îngrijeşti un pom! Nu pot să ud o floare sau să dezmierd un câine! De ce să fiu o conştiinţă ascunsă, fără înfăptuire? De fapt fiecare poartă ceva interzis! Deposedaţi de o parte din carnea trupului, comprimaţi până şi în memorie căutaţi să va refaceţi sensul utilităţii fizice prin acul pitit, printr-un ciob de sticlă, prin aţa ce-aţi destrămat-o din bucăţi de camasa răpuse de anii penitenţi şi de câte altele! Am ales să-L ocrotesc şi să-L veghez pe acest Nou Testament întemniţat şi vă rog să-l primiţi alături!...

Gerarul anului 1954. Hain şi blestemat, făcea să îngheţe până şi măduva din zidurile temniţei, pe furiş, ziua sau noaptea, după dorinţa fiecăruia, ciuguleam din Carte Pâinea şi Vinul...

Visul

Era frig. Frig. Frig adevărat din Frigul adevărat al Nefiinţei. Picioarele cuprinse de flăcările degerăturilor ardeau într-o durere oarbă şi chinuitoare. Sticla de jos a ochiului de la fereastră era spartă. Gratiile şi jaluzelele nu se opuneau gerului. Dimpotrivă, prin complicitate îl pofteau înăuntru făcându-l supliciul nocturn.

Pe patul cazon de sub mine îmbâcsit de mirosul oamenilor mucegăiţi ce-l perindaseră, dormea Straulea. Din când în când se răsucea greoi, suspinând adânc. Întoarcerea era însoţită de un scâncet subţire pornit din protezele membrelor inferioare. Destinul nu-i hărăzise să fie scurtat cu un cap ci cu amputarea mergătoarelor. Se trăgea din renumita aşezare de oieri Vaideeni — Vâlcea. Fiind ferm în ale tradiţiei, potrivnic comunismului rusesc şi înrobirii ţării a ajuns să tragă la galera osândei.

Lumina becului electric sărăcită de Waţi, se lăsa strecurată de sticle metalică despărţitoare desenând contururi haotice pe tavanul celulei.

Stingerea sunase de mult...

Deodată... din depărtarea depărtărilor apare un punct de taină strălucitor care coborând inundă nedimensiunea oprindu-se dominat asupra mea. Era chipul iconar al mamei. O blândeţe de dragoste miruitoare, înrămată de un păr alb prelins din plânsul Luminii. O înfiorare profundă mă pitocea cu aripi de văzduh pregătind liniştea transfigurării. Totul părea aproape şi pretutindeni. Mama privindu-mă dăruit a rostit: Ai grijă! Fără să mai stăruie, s-a lăsat sorbită de imensitate, lăsând loc Cărţii, care deschisă radia o Pace desăvârşită. Trăiam o contopire înălţătoare. Când... de aievea se năpusteşte o beznă apăsătoare, vicleană ca un duh al nimicirii cuprinde biblia şi spaţiul. Prin tăvălugirea ei mă rostogoleam ţipând: de ce? de ceeeee... să fiu tâlhărit de adevăr şi viaţă? Eram sleit, dar rămas în vrere. Când printr-o prefacere care parcă însemna începutul, întunecimea se retrage, iar biblia reapare în toată splendoarea triumfului. Jefuit de libertate, mă simţeam făgăduit Libertăţii. M-am strâns din nou în mine spre trezire din somnul osânditului...

În auz clopoţea rostirea prevestitoare a mamei: Ai grijă!

Dimineaţa povestesc celorlalţi visul. Este un vis profetic îşi dă cu părerea Toader. Simţeam că voi trece printr-o încercare.

După câteva zile, într-o noapte bubuie zăvorul uşii. Uşa se dă în lături. O voce ne trimite porunca şoptit. Faceţi-va bagajul şi ieşiţi afară! Pe pasarelă ne aşteptau mai mulţi gardieni ca să ne ia la puricat. Va dezbrăcaţi complet insiruindu-va în dreapta şi stânga celulei punând lucrurile la doi metri de voi! Eu m-am plasat spre WC. Într-un moment de neatenţie, prin salturi bag Biblia sub lădiţa destinată gunoiului. După percheziţie suntem introduşi în aceeaşi celulă.

- Unde-i Cartea?

- Neştiind că vom fi lăsaţi tot în celulă asta am scos-o din saltea, ducând-o cu mine. Am reuşit s-o introduc sub lada de gunoi! La program am să încerc recuperarea, dacă nu va fi luată de alţii!

- Ieşiţi cu tinetele!

Iau putinica pe al cărei capac pun nişte gunoi. După golire vin la lădiţă răsturnând măturătura, scot săculeţul şi-l ţin ascuns sub capac. Intru în celulă şi vreau să închid uşa.

- Maaa!

Capacul şi săculeţul fiind după uşă înăuntru împing să se închidă. Gardianul care nu era încă întru-totul dezumanizat şi avea o compasiune pentru mine revine iar.

- Mă! Ce-ai luat de la gunoi?

Nu aveam de ce să-l incit. Simţeam că în el se dă o luptă.

- Asta!, arătându-i săculeţul.

- De ce? Crezi că rândul viitor ai să scapi?...

Coborârea în pământ

Prin februarie sunt scos împreună cu alţii la Turnătorie pentru terminarea unor comenzi. Ni s-au dat două rânduri de haine. Unul pentru casă şi altul pentru trudă. Intrarea în fabrică se făcea printr-un coridor care la fiecare capăt avea câte un vestiar. În primul te dezbrăcai din ţinuta de celular şi gol puşcă treceai printr-o severă scotocire, în celălalt. Cască gura, ridică..., apleacă-te, desfă b...! Într-un schimb de noapte epuizat fizic scap platoul de modelare, la întoarcere pe fluierul piciorului stâng. Şiroirea unei doine de sânge. Din altă accidentare păstrez o fesă cu urme de folosire. Îmi leg rana cu ajutorul lui Mitică Vrabie. La trecerea prin tunelul primenirii gardianul cere să desfac bandajul. După câteva desfăşurări apare mustirea sângelui. Lasă-l mă! Dă-i drumul în pas alergător! Alerg şontâc cu capătul desfăcut al feşei în mână.

La începutul lunii martie, încep să fiu cuprins de o presimţire. Bănuiam că dincolo de ziduri începe primăvara. Biblia înmugurea în sufletul celor care o primeau spre citire în spaţiul fără de anotimpuri. Mă simţeam proprietar. Despărţirea de Ea era de neconceput. Cu toată fiinţa trăiam o plecare curând dar nu acasă. Ce să fac? Şi atunci fără să-mi pot explica s-a născut îndemnul

Deşi rana de la picior se vindecase, râcâi crusta pentru a provoca o uşoară sângerare. Înfăşor rana cu acelaşi tifon. În vestiarul fabricii mă dezbrac mai greoi căutând să mă vadă gardianul. Apoi, şontâc, şontâc, cu au! cu vai!... mă prezint vrând să-mi desfac legătura.

- Ce mă prostanacule, iar ai păţit-o! Lasă dracului nu mai încurca trecerea! Du-te odată să nu te mai văd!

Repet câteva zile cu profesionalism de puşcăriaş scenariul alcătuit.

Într-o dimineaţă iau Biblia şi-o pun pe piciorul rănit ca o apărătoare înfăşurând-o cu cârpe şi feşe. Din Celular plec ceva mai târziu ca să se aglomereze strunga. Stăpân pe mine, şontâc, şontâc... auuuu... şi vaiii... trec comoara dincolo. Dintr-un sac de hârtie în care era grafit, rup o bucată pe care scriu câteva gânduri, semnând — Teofil. La baza fundaţiei ventilatorului din hală sap şi îngrop Cuvântul.

Înainte de Sărbătoarea Floriilor sunt transferat la mina de plumb Valea Nistrului.

Reîntoarcerea

După doi ani şi ceva ajung din nou la Aiud. Era în vara anului 1956. Munca în fabrică era organizată după alte criterii. Se simţea o oarecare destindere. Speranţe şi dor de libertate. Unii credeau că vom fi lăsaţi la vatră, alţii socotiţi mai pesimişti adulmecau curând dezlănţuiri de teroare. Având calificarea de turnător de fontă neatestată scriptic ajung la vechiul loc de muncă. Lăsând să treacă câteva zile pentru a cunoaşte vecinătatea de om apropiată, purced la dezgroparea Bibliei. Era cum o pusesem. Bucuria revederii prin valenţe de mâini strecură marea înfiorare. Nu am simţit nici un reproş c-am părăsit-o o vreme în tăinuirea lutului.

În şopronul de altă dată devenit baracă-dormitor, înmatriculat cu nr. 5 într-un colţ sub scândura podelei, îi fac un aşezământ. Scândurica pusă capac era uşoară, nu grea ca o lespede de mormânt. Locul îl ştiau mai mulţi. Când ne aflam în schimburi diferite, fie Popa Savu sau Nicanor Chelsoi, uneori profesorul Gheorghe Vâlcea mă întrebau dacă "este acasă”. Nicanor îmi prevestea că o să ajung la Zarca. Am ajuns, dar nu pentru Biblie.

Într-o zi de duminică fiind mai pătruns de chemare, scot cartea, mă lungesc pe pat şi încep să citesc. "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu...” Simt că cineva se uită la mine. Întorc capul şi văd un deţinut. Cartea o pusesem pe piept. Ce citeşti? Din Biblie! Ştii că nu-i voie? Da! Mă cunoşti cine sunt! Da! Eşti Ştefan Moravski din Dorohoi, participant la reeducarea sadică din Piteşti! Nu ţi-e teamă că te voi turna ofiţerului politic? Nu! Ştefan care a omorât cu bâta, cu tot ce a putut şi a avut la îndemână, Ştefan care nu s-a lăsat să fie omorât cu pietre pentru vedea n-a turnat

Şi aşa du-te vino, altă închisoare în toamna de graţie a anului 1957, prin octombrie parcă, suntem împachetaţi ticsit în două feroviare şi duşi la Gherla. De data asta nu mă mai despart de Biblie. O iau cu mine.

Pe apa Somesului Mic

Gherla. Casa galbenă în gară. Frontispiciul Celularului marcat cu anul înălţării - 1859. Nu puteam să mă plâng că nu am ocazia să învăţ geografia ţării sau istoria noastră. Etajul al II-lea, camera 54. Fereastra, o pată de ceaţă. Oblon sănătos, nu glumă. Printr-o crăpătură riscând vedeam cimitirul şi dealul cu potecă ce ducea la Mănăstirea de la Necula — izvorul icoanelor pe sticlă. Virgil Bacila când se apropia de salteaua patului în care dormeam cu încă un condamnat tremura. El trecuse prin reeducare în anul 1951-1952.

În Noaptea Învierii, din primăvara anului 1958, am cântat mai multe camere alternativ ”Cristos a înviat!”, vocea baritonului Posmoseanu spărgea liniştea de moarte a temniţei şi chema lumea. Ce mai alergau paznicii "urăciunii pustiirii”...

În 14 iunie a aceluiaşi an, începea răzvrătirea deţinuţilor. Era un protest al celor ajunşi în pragul disperării. Mâncarea, morcovi muraţi împuţiţi. Lipsa de aer în celule. Casa Galbenă cu cele trei corpuri avea peste 10 000 de deţinuţi. Până şi morga era neîncăpătoare. Obloane aruncate de la ferestre. Mâncare refuzată. ..

Replica Administraţiei sub conducerea lui Petrache Goiciu, desigur aprobat de superiori care n-au propus ci au dispus, a ajuns până la uciderea făţişă când s-a tras prin vizetă în masă compactă de opresaţi.

După câteva zile când dezlănţuirea iadului crescuse înfiorător, se deschide uşa iar gardianul, după ce mă identifică, îmi spune: fă-ţi bagajul! Cu zeghea pe cap sunt târât înspre... După un drum scurt, când la stânga, când la dreapta sunt împins în Castelul Noja Sandor, un fel de Turn al Gherlei care nu se înălţa pe verticală celestă precum cel de la Londra, ci stătea tolănit pe malul unui curs de apă, ca un balaur de stepă (...) Sunt aduşi şi alţii cu acelaşi tipic şi ceremonie. Nu tu pat, nu tu saltea. O podea de culoare gălbuie învechită de suferinţă. Putina cu capac pentru apă. Într-un colţ un fel de coş care avea o uşiţă de lemn. Acolo se găsea tinetă de murdărie. Începem prezentările de rigoare. Prima mea grijă a fost să găsesc un loc: ascunzătoare. În interiorul hornului pipăind cu mâna cât mai sus dau de nişte firide. Biblia era asigurată.

Timpul ni-l petreceam cu diverse discuţii. O bună parte din ele aveau temeiul biblic creştin. Dureroase şi salivate deveneau cele referitoare la înmulţirea pâinilor şi saţiul peştilor în nebunia foamei ce ne stăpânea de ani şi ani. Încercam să înţelegem dacă toleranţa, iertarea nu desfiinţează Legea. Lui Niki Tarnoviceanu, profesor de Drept penal, fiul eminentului jurist Tarnoviceanu de la Facultatea din Iaşi, îi plăceau cel mai mult Epistolele lui Pavel. Berti Hoffmann se înfiora la Predica de pe munte. Toţi recoltam tăria şi echilibrul din Încarcerată.

Dumnezeu era cu noi, iar oamenii de dincolo de uşă, într-o dezlănţuire besmetica, împotrivă. Simfonia Urletelor devenea Oda Bucuriei dacă tu erai un scăpat al zilei sau nopţii de teroarea terorii. În celula vecină era Ionică Baurceanu. Într-o seară cere să-i trimit Biblia că înnebuneşte. Ştia din Aiud de Noul Testament precum şi faptul că pe cel Vechi îl abandonasem. Este păcatul pe care l-am făcut săvârşind dezgemanarea impusă de restrişte. Îi făgăduiesc că am să-i trimit.

Între scândurile de la podea se aflau nişte şipci de completare. Una putea fi desprinsă pe o lungime mai mare de un metru. Desfac tipăritura în două, uşurând sarcina. O leg pe capătul şipcii cu aţă. Semnal de expediere. Pe lângă partea de sus a oblonului întind şipca ajutat şi de lungimea braţului şi i-o destinez. După câteva zile îmi cere şi partea a doua. Mă supun doleanţei şi i-o trimit.

În acest spaţiu carceral devenisem un homo penitenciarus al Cuvântului şi Gândirii Oprimate.

Crescând măsurile represive prin bătăi excesive conduse de Istrate şi Mihalcea, toţi erau stăpâniţi de o stare de frică indusă. Ionică îmi comunică că-mi trimite Cartea.

Întind şipca. Gata. Trag. Când nenorocire. Se rupe. Capătul de care era legat Cuvântul scris cade în zonă, eu rămânând cu bucata goală în mână. Ionică imprudent sau poate timorat le legase pe amândouă.

În celulă se aşterne tăcerea morţii. După ce-mi revin le spun colegilor:

- Bat la uşă şi le spun că este a mea!

Niki care făcea parte din lumea înţelepţilor închisorilor noastre se opune.

- Trebuie să aşteptăm şi să chibzuim bine!

Mă întrebam: De ce oare mama nu m-a prevestit? De fapt ea trebuia să fie liberă. Acum poate nu-i este îngăduit să vină pe cale de vis cum fusese atunci când eram la Aiud şi dânsa la Miglea.

Se hotărăşte să aştept până dimineaţă. Solidaritatea lor riscantă era o protecţie, fiindcă nu eram încă refăcut după o măcinare a echipei de bătăuşi.

Dimineaţă Niki ne povesteşte:

- Ştiţi, eu nu am fost un bisericos în viaţă! Am crezut şi cred într-o Forţă Supremă. O forţă a Binelui şi Adevărului! Dar asta noapte am avut un vis cum n-am avut în viaţa mea! Mi-a apărut chipul Maicii Domnului strălucind... Cred că vom scăpa! Nu raporta!

- Mă, uite o carte! Ceva de Dumnezeu! Trebuie să fie ceva popi aici!

- Arunc-o tovarăşe în Someş!

Oare Mileniul trei va fi tot un mileniu al Cuvântului şi Adevărului?...

Sursa: revista de memorie politică anticomunistă MEMENTO din iulie 2000