Austeritate în stil italian (Paul Krugman)

Cu două luni în urmă, atunci când Mario Monti şi-a prezentat demisia din funcţia de premier, revista The Economist a apreciat că ''viitoarea campanie electorală va fi, mai presus de toate, un test asupra maturităţii şi realismului alegătorilor italieni'. Acţiunea matură şi realistă, după cât se pare, ar fi fost revenirea în funcţie a lui Monti - care a fost în esenţă impusă Italiei de creditorii săi - de data aceasta cu un mandat democratic real, comentează laureatul premiului Nobel pentru economie în 2008, Paul Krugman, semnatarul unui editorial în cotidianul The New York Times.

Situaţia nu arată bine. Partidul lui Monti este probabil să se situeze pe locul al patrulea; nu se află numai cu mult în urma ''comicului'' Silvio Berlusconi, ci şi în urma unui comediant real, Beppe Grillo, a cărui lipsă a unei platforme coerente nu l-a oprit să devină o forţă politică puternică.

''Fără a încerca să apăr politica bunga bunga, vreau să pun întrebarea evidentă: ce bine aduce exact ceea ce trece în prezent drept realism matur în Italia sau pentru Europa ca întreg?'', se întreabă Krugman.

Monti a fost, de fapt, ''proconsulul'' instalat de Germania pentru a impune austeritatea fiscală într-o economie deja în dificultate. Disponibilitatea de a continua austeritatea fără limită este ceea ce defineşte respectabilitatea în cercurile politice europene. Acest lucru ar fi bun dacă politicile de austeritate ar funcţiona efectiv - dar nu se întâmplă aşa. Şi departe de a părea atât maturi cât şi realişti, susţinătorii austerităţii arată tot mai irascibili şi nevrotici, consideră laureatul Nobel.

Atunci când Europa şi-a început pasiunea pentru austeritate, oficiali de top au respins îngrijorările că tăierea cheltuielilor şi creşterea impozitelor în economii aflate în depresie ar putea adânci depresia lor. Dimpotrivă, ei au insistat că astfel de politici vor face să crească economiile inspirând încredere.

Dar zâna încrederii nu s-a arătat. Ţările care au impus o austeritate dură au suferit recesiuni economice profunde; cu cât a fost mai dură austeritatea cu atât mai profundă a fost recesiunea. Într-adevăr, această relaţie a fost atât de puternică încât FMI-ul, într-o frapantă mea culpa, a recunoscut că a subestimat prejudiciile pe care le putea cauza austeritatea.

Între timp, austeritatea nu a atins nici măcar obiectivul minim de reducere a poverii datoriei. În schimb, ţările care urmăresc o austeritate dură şi-au văzut raportul dintre datorie şi PIB crescând deoarece contracţia în economiile lor a depăşit orice reducere în rata de împrumut. Şi pentru că politicile austerităţii nu au fost compensate de politici expansioniste în altă parte, economia europeană în ansamblu - care nu s-a redresat niciodată prea mult după criza din 2008-2009 - este din nou în recesiune, cu şomajul tot mai mare.

Singura veste bună este că pieţele de obligaţiuni s-au calmat în mare parte datorită dorinţei declarate a BCE de a interveni şi cumpăra datorie publică atunci când este necesar. Drept rezultat, un colaps financiar care ar fi putut distruge euro a fost evitat. Dar acest lucru este puţin reconfortant pentru milioanele de europeni care şi-au pierdut locurile de muncă şi văd puţine şanse de a le redobândi vreodată.

Având în vedere toate acestea, te-ai fi aşteptat la o reconsiderare şi o introspecţie din partea oficialilor europeni şi la unele indicii de flexibilitate. În schimb, oficiali de top au devenit şi mai insistenţi că austeritatea este adevărata cale.

Astfel, în ianuarie 2011, Olli Rehn, vicepreşedintele Comisiei Europene, a lăudat programele de austeritate ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei şi a prezis că programul Greciei, în special, va genera ''returnări durabile''. De atunci, rata şomajului a crescut în toate cele trei ţări. În decembrie 2012, Rehn a publicat un articol sub titlul 'Europa trebuie să rămână pe făgaşul austerităţii'.

Răspunsul lui Rehn la studii care arată că efectele adverse ale austerităţii sunt mult mai mari decât s-a preconizat a fost de a trimite o scrisoare unor miniştri de finanţe şi FMI-ului declarând că astfel de studii sunt dăunătoare, deoarece ameninţă să erodeze încrederea.

Italia, în pofida disfuncţionalităţii ei, a impus o austeritate substanţială şi şi-a văzut economia contractându-se rapid drept rezultat.

Observatorii externi sunt îngroziţi de scrutinul din Italia şi pe bună dreptate, susţine Krugman: chiar dacă coşmarul unei reveniri a lui Berlusconi la putere nu se materializează, un rezultat puternic al lui, sau al lui Beppe Grillo, sau al ambilor, va destabiliza nu doar Italia, ci Europa ca întreg. Dar Italia nu este unică: politicieni dezonoranţi sunt în ascensiune peste tot în Europa de Sud. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este că europenii respectabili nu recunosc că politicile pe care le-au impus debitorilor sunt un eşec dezastruos. Dacă acest lucru nu se schimbă, scrutinul din Italia va fi doar o mostră a radicalizării periculoase ce va urma.