Aur pentru România

Noi românii mai avem atât de puţin. Tot mai puţine merite, tot mai puţine motive de bucurie.

Când Sandra Izbaşa a luat aurul la sărituri mi-am descoperit printre lacrimi şi emoţie un sentiment amestecat. Erau acolo, bineînţeles toate emoţiile pozitive: bucuria pentru performanţa sportivei, fiorul de mândrie naţională dar şi umbra tristeţii că momentele de reuşită sunt, de mult timp, atât de rare pentru România. De fapt lucrurile bune care se întâmplă cu România sunt atât de rare.

Mă uitam şi la Sandra, la bucuria ei copleşită de lacrimile de recunoştinţă pentru cei care o ajutaseră pe drumul ei dar şi de eliberarea de tensiunea responsabilităţii pe care o avea pe umeri. Era şi multă modestie în bucuria ei, pentru o victorie care nu o simţea doar a ei. O victorie pe care o aducea în sufletele milioanelor de români care au tot mai puţine motive de a simţi fiorul mândriei de a fi român.

Mai demult, în tristele vremuri comuniste, mândria de a fi român era temă de propagandă pentru ”realizările socialismului”. Se vorbea fără sens şi se exagera mult, ridicându-se în slăvi nişte fapte obişnuite şi se minţea şi mai mult despre fapte ne-obişnuite care nu existau deloc. Se răspândea programatic confuzia că ţara e Partidul şi că meritele sunt ale lui (nu ale oamenilor) şi că el, partidul, e singurul care trebuie slăvit şi adorat. Pentru a supravieţui şi a primi legitimitatea oamenilor (partidele comuniste au fost din start ilegitime pentru că s-au impus prin forţa şi prin lovituri de stat) Partidul dorea să canalizeze sentimentele naţionale fireşti doar spre el însuşi. Astfel, sentimentul naţional a devenit cu timpul o noţiune goală de sens şi de conţinut.

Deposedaţi de trăirile fireşti, românii au devenit şi ei posesorii unor sentimente goale sau deviate. Fenomenul a lucrat în timp, iar rezultatele se văd cel mai bine astăzi. Ne-am pierdut încrederea în noi înşine, în forţa noastră ca ţară şi popor, în drepturile care trebuie să ne fie respectate prin lege, în dreptul nostru de a cere respectarea lor dar şi pedepsirea celor care le încalcă. Ne-am pierdut încrederea că avem dreptul la o viaţă normală dar şi datoria de a ne cere viaţa înapoi de la cei care ne-au furat-o, cândva, demult odată cu supunerea noastră totală dar şi de la cei care ne-o fură zilnic minţindu-ne, cumpărându-ne pe nimic şi obligându-ne să-i vedem şi să-i alegem tot pe ei, mereu, de fiecare dată, de 22 de ani.

Nimeni, nu ne-a vorbit nouă, românilor, de sufletul nostru distrus, nimeni nu ne-a insuflat încrederea că putem însemna ceva, că putem fi iar acel popor cu momentele lui de dârzenie şi măreţie din vremurile lui mai demne. Dimpotrivă ne-au făcut mai slabi şi mai ”plângăcioşi”, cu regrete într-un trecut mohorât. Căci, cine ar fi crezut că unii dintre noi vor ajunge în ipostaza ciudată de a-şi regreta dictatorii şi toţi acei ani siniştri de foame, frig, ură şi teroare doar pentru că aveau (le-a dat Partidul) un serviciu şi o locuinţă. Nimeni nu le-a explicat (unii au înţeles-o singuri) că acel serviciu ”sigur” şi acea locuinţă cu chirie la stat era preţul libertăţii lor, a conştiinţei lor, a viselor şi a omeniei lor. Era preţul sufletului lor unic şi irepetabil pe care Partidul îl tranzacţiona zi de zi pentru minciuna ca mod de viaţă, pentru turnătoria la securitate a prietenilor, pentru lene şi impostură, pentru descurcăreala zilnică pentru ceva de mâncare. Nimeni nu ne-a spus că Partidul nu ne-a dat nimic fără să ne ceară în schimb totul.

Nimeni, nici un preşedinte nu a avut vreun interes să ne spună toate astea, ca nu cumva să devenim prea conştienţi şi poate prea puternici. A încercat ceva Băsescu, atunci când a declarat comunismul ilegitim şi criminal, dar l-au suspendat şi demonizat.

Încercaseră atunci, la început ”golanii” Pieţei Universităţii să ne deschidă mintea. Poate am fi devenit o forţă civică dacă nu ne-ar desfiinţat bâtele de mineri chemaţi de ”organul” de partid şi de stat.

De atunci, mândria de a fi român s-a transformat, peste anii şi peste apatia noastră, în ruşinea de a fi român. Copiii noştri, cu părinţi plecaţi să lucreze în lume sau cu părinţi care i-au ”abandonat” în faţa ecranelor şi monitoarelor, nu mai ştiu nici ei ce li se întâmplă. Tot mai mulţi dintre ei, stânjeniţi de soarta noastră românească, ca de un handicap, îşi caută ”o altă soartă” în alte ţări.

Am plâns de bucurie văzându-i acolo, pe primele locuri din lume, dar am plâns şi pentru noi, pentru acel ceva care moare câte puţin în fiecare zi din noi. Pentru virtuţile şi talentele noastre care se pierd, nefolosite, ne-puse în valoare. Pentru promisiunile pe care nu le-am îndeplinit. Pentru drumurile pe care am renunţat să mai mergem. Pentru copiii de care nu avem grijă.

Noi, generaţia sacrificată ( a câta generaţie sacrificată?), care n-am făcut nimic pentru noi, nu ştim să facem mare lucru nici pentru copiii noştri. Îi considerăm superficiali şi leneşi dar n-am ştiut nici să-i creştem frumos nici să-i ajutăm cu o educaţie cu care să înveţe să fie pe picioarele lor. Ne îngrozim de rezultatele cumplite de la bacalaureat dar nu luptăm să schimbăm sistemul de învăţământ greoi, ineficient şi rupt de viaţa practică.

Ne suspectăm şi ne urâm între noi pentru dispute politice dar îi lăsăm prosteşte pe toţi ”saltimbancii şi irozii” veacului nostru politic să facă regulile jocului. Ne subordonăm lor fără să ştim că avem dreptul de a-i face pe ei să se supună regulilor de joc impuse de noi.

Avem o ţară superbă pe care nu ştim să o promovăm, avem munţii plini de aur dar nu ştim să ne folosim de el, avem copii supradotaţi cărora le mor idealurile. Vrem ”o ţară ca afară” dar ne ridicăm noi la standardele celor ”din afară”?

Noi românii avem atât de multe dar ce ştim să preţuim din ceea ce avem? Preferăm să găsim mereu vinovaţi pentru ceea ce ni se întâmplă decât să învăţăm din greşeli dar şi din poveşti de succes.

Într-o zi o să vedem că toţi talanţii care ni s-au dat nu mai sunt de aur dar nu va mai fi nimeni acolo pe care să dăm vina.

Aurul muncii românilor noştri la Jocurile Olimpice este un aur potenţial pentru toţi dintre noi. Am plâns de bucurie văzându-i acolo, pe primele locuri din lume, dar am plâns şi pentru noi, pentru acel ceva care moare câte puţin în fiecare zi din noi. Pentru virtuţile şi talentele noastre care se pierd, nefolosite, ne-puse în valoare. Pentru promisiunile pe care nu le-am îndeplinit. Pentru drumurile pe care am renunţat să mai mergem. Pentru copiii de care nu avem grijă.