"Aşa a luat naştere celebrul autoritarism rusesc" - Liiceanu explică "enigma" poporului rus aflat sub talpa lui Putin

Filozoful Gabriel Liiceanu a opinat, în podcastul „Punctul pe ştiri” realizat de Magda Grădinaru, că istoria şi cultura Rusiei sunt marcate de secole întregi de autoritarism şi supunere, pornind de la dominaţia mongolă şi continuând până în prezent, iar această structură culturală explică comportamentele imperiale şi obsesia pentru putere ale liderilor ruşi, inclusiv ale lui Vladimir Putin, reflectând o continuitate a cruzimii şi centralizării puterii în relaţia dintre conducători şi popor.

Jurnalistă: Domnule profesor Gabriel Liiceanu, recent aţi scris un articol de ziua lui Vladimir Putin. Nu l-aţi scris, evident, pentru a-l felicita de ziua dumnealui, ci pentru că aţi recitit în această perioadă scrisorile Marchizului de Custine - o carte care este scrisă în urma unei călătorii în Rusia, în 1839, şi în care el vede germenii obsesiei imperialiste a Rusiei şi forţa lor distructivă pentru întreaga lume, ce era atunci anticipaţie. Astăzi noi trăim accelerat, o istorie live. Care sunt simptomele răului, germenii pe care el i-a văzut acolo în Rusia?

Gabriel Liiceanu: Cartea Marchizului de Custine "Scrisori din Rusia" are o proprietate care o scoate în afara cărţilor obişnuite. Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată, cărţile apar şi 90% dintre ele, dacă nu mai mult, dispar cu timpul, nu îşi păstrează nemurirea, cum s-ar zice. Ele fie rămân clasicizându-se – Homer, Shakespeare, Dante – nu înseamnă că sunt citite zi de zi sau că au o actualitate permanentă de-a lungul istoriei speciei umane şi a cititului. Altele dispar pur şi simplu.

Cartea Marchizului de Custine are o proprietate ciudată: actualitatea ei. În timp ce la celelalte cărţi actualitatea lor dispare cu fiecare zi care trece, cu fiecare an care trece, cu fiecare secol care trece, cartea lui Custine devine tot mai actuală şi vorbeşte cu o voce tot mai puternică, din clipa în care a apărut şi până azi. Cum e cu putinţa aşa ceva? Ce a reuşit să vadă acest om sau la ce situaţie a răspuns scriind cartea pe care a scris-o? Am mers până acolo când mi-am spus că, dacă liderii Uniunii Europene ar citi cartea asta astăzi, ar fi ştiut cu mult înainte de ceea ce se întâmplă în ultimii ani cu războiul din Ucraina, la ce să se aştepte.

Şi în timpul în care au început relaţiile de comerţ, baletul diplomatic cu Putin, ar fi ştiut la ce să se aştepte. Or, ei au fost luaţi prin surprindere pentru că nu şi-au făcut lecţiile.

Lecţia numărul unu era să citească cartea "Scrisori din Rusia, Marchizul de Custine". Deci a fost scris în 1839, în urma unei excursii pe care marchizul de Custine a făcut-o în Rusia vreme de două luni. În două luni a văzut ceea ce omenirea n-a văzut de atunci, an de an. A devenit un best-seller. Ea n-a apărut în 1839. În 1839 a făcut vizita; a apărut 3-4 ani mai târziu şi a devenit un best-seller în Franţa. Este interesant că a fost interzisă până la Revoluţia din 1917, deci ea n-a apărut în Rusia. Evident că după Revoluţie, sub comunişti, n-a fost publicată, a circulat doar clandestin, iar Custine, cartea ca atare, a reînviat în Occident, totuşi după Războiul Rece. În Europa de Est a început să fie publicată intens după căderea comunismului. Asta e cartea despre care vorbim.

De unde vine excepţionalitatea ei? Ştiţi, Rusia are o identitate, o individualitate, o personalitate printre naţiunile lumii, unică. De unde vine această unicitate a personalităţii ei? Evident, din istorie, din rădăcinile istoriei. Constituirea statului rus este socotită a fi avut loc în secolul al IX-lea, începând cu dinastia Rurik, adică a unei căpetenii scandinave care a venit din Scandinavia până în regiunea Novgorodului şi a Kievului şi a cucerit, pur şi simplu, populaţia primitivă, tribală a slavilor aflaţi acolo. Cronicile lor spun, care înfrumuseţează istoria, că triburile slave se luptau între ele într-una, nu reuşeau să se aşeze nicicum şi când au dat cu nasul de Rurik, căpetenia scandinavă, care avea alt grad de civilizaţie decât populaţia autohtonă pe care o cucerise, le-a cerut să devină conducătorul lor. În orice caz, din acea clipă se naşte dinastia Rurik, Rurikhina. De atunci începe istoria Rusiei, din secolul IX.

Bun, ce s-a întâmplat? Sub Scandinavia, aceştia, anumiţi varegi sau vikingi, cum vrem să le spunem, au înflorit, i-au organizat, i-au pus în contact cu ţări din Occident şi din Est şi din Vest să facă comerţ şi au devenit, ăla a fost un moment crucial, Rusia putea ori să apuce către o variantă de deschidere internaţională, ori, în condiţiile în care regimul sub care ar fi stat ar fi fost autoritarist, să se întâmple cu ea ce s-a întâmplat. În speţă, s-a întâmplat o nenorocire, săracii de ei. S-a întâmplat cu adevărat o nenorocire. A venit peste ei o catastrofă. Aşa cum a venit peste noi Imperiul Otoman şi ne-am tras zilele cu greu, secole la rând, plătind biruri uriaşe şi nu reuşim să ne dezvoltăm şi să ne civilizăm sub turci, la fel s-a întâmplat cu ei sub mongoli.

Ruşii le spun mongolilor tătari. Deci mongol sau tătar este acelaşi lucru. În 1237, deci la începutul secolului al XIII-lea, nepotul lui Genghis Khan a venit cu Hoarda de Aur peste ceea ce se numea în clipa aceea statul rus, care putea s-o apuce, cum vă spuneam, spre vest.

În loc de asta, s-au pomenit cu un popor de o cruzime înspăimântătoare, care era o maşină de război perpetuă. Ocupase toată Asia. Nu făceau decât să cucerească, erau incapabili să administreze, erau incapabili să pună pe picioare fundamentele unei civilizaţii, ci cucereau, fiind maşină de război perfectă, populaţii pe care, din mijlocul cărora, alegeau căpetenii locale şi le puneau să obţină biruri enorme pe care să le plătească. Astea erau tot. Iar pe ei, pe aceste căpetenii, îi tratau ca pe nişte slugi. În clipa în care un cneaz – ruşii şi-au păstrat titlul de cneaz sub mongoli 240 de ani cât a durat ocupaţia – erau obligaţi, ca în clipa în care ajungeau în faţa marelui han tătar, să cadă în genunchi şi să le sărute vârful cizmei.

De aici s-a născut o anumită gimnastică civilă, politică, care era cea a supunerii totale în faţa unei autorităţi unice. Şi atunci s-a întâmplat ceva nemaipomenit, ca să înţelegem exact misterul, enigma acestui popor care ne chinuie în clipa de faţă sub numele lui Putin, pentru că nu s-a schimbat nimic. În speţă, 240 de ani, mongolii au stat peste ei în această formă. Îşi strângeau birurile, hanii tătari chemau din când în când la ordine, le mai tăiau capul, dacă nu le plăcea ceva la ei, îi trimiteau la loc. Ei au absorbit acest comportament al autoritarismului absolut.

Şi în clipa în care, 240 de ani mai târziu, deci în 1480, au reuşit ca, unindu-se cnezatele ruseşti să-i dea afară pe mongoli şi să scape de ei, au rămas cnejii cu comportamentul căpeteniilor mongole – adică cruzime totală, cerinţă de supunere absolută şi o populaţie care era dresată să asculte de un unic stăpân. Aşa a luat naştere celebrul autoritarism rusesc. El s-a transmis din clipa aceea până la Ivan cel Groaznic, care a fost primul mare ţar peste toate Rusiile, a unit toate cnezatele. În clipa aceea s-a născut ceea ce aş numi structura genetico-istorică sau genetico-culturală a poporului rus.

Ei nu sunt vinovaţi pentru faptul că istoria a fost atât de crudă cu ei, pentru că în clipa în care stai 240 de ani sub jugul tătarilor, care erau sălbăticia lumii, devii bolnav, bolnav de supunere, bolnav de ascultare şi raportul politic care există în aceste societăţi, începând de atunci, de la Ivan cel Groaznic în sus, adică din secolul XVI până azi, raportul a fost între un cap unic, un conducător unic şi poporul faţă în faţă cu el.

Toate verigile intermediare, boierii, instituţiile, biserica au fost, pur şi simplu, dizolvate între aceşti doi poli. Ivan cel Groaznic, de pildă, a supus biserica total. I-a confiscat toate proprietăţile. Boierii aveau diferite funcţii. Funcţiile puteau fi schimbate de pe o zi pe alta. Ideea că ei îl pot oricând debarca şi face complotul – l-a făcut ca să omoare pe bandă aristocraţia, nobilimea rusească. Îi ţinea într-un post după care îi lichida. Sau în cel mai bun caz îi dădea deoparte.

Dacă o să apucăm să vorbim despre spectacolele de cruzime, show-uri pur şi simplu de monstruozitate criminală pe care le-a instaurat, le-a pus pe picioare în piaţa Kremlinului, cu cele mai cumplite chinuri şi cu populaţia chemată să asiste la pedepsirea boierilor şi cum anume îi tortura şi cum arătau palatele lui, cum nu adormea până nu făcea o vizită în subsolurile unde erau camerele de tortură, o să înţelegem ceea ce Marchizul de Custine a văzut şi spune. O să merite să ne uităm la câteva citate, pentru că acest om a fost nu numai un geniu al observaţiei, ci un geniu al scrisului. Expresiile lui pot fi încrustate pe un zid.

Aşa se face că ne-am pomenit cu un popor care, urmând această linie istorică, aşa cum spune Custine, 40 de milioane de ruşi locuiesc în mintea unui singur om – 40 sau 60 cât erau în 1839 – locuiesc în mintea unui singur om numit ţarul.

Toţi ţarii ruşi, absolut toţi, au omorât, au folosit crima ca mijloc de impunere; lagărul Siberia a fost o componentă eternă a politicii interne.

Stalin l-a adorat pe Ivan cel Groaznic, pentru că i-a intrat în cap şi a făcut acelaşi lucru la altă scară a istoriei, că anturajul tău trebuie în permanenţă primenit, schimbat. Nimeni nu era sigur de locul pe care îl obţinea în anturajul lui Stalin. Când Stalin i-a comandat lui Serghei Eisenstein filmul cu Ivan cel Groaznic, l-a comandat tocmai pentru ca accentul să fie pus pe felul în care minunatul Ivan cel Groaznic elimina trădătorii din jur. Stalin vedea la rândul lui trădători.

În clipa în care capeţi puterea, capeţi şi spaima de a ţi se lua. Şi atunci devii din zi în zi mai crud. Asta s-a petrecut, fie că a fost vorba de primul ţar mare al Rusiei, fie că a fost vorba de conducerea Partidului Comunist sovietic etc., fie că e vorba de Putin astăzi. Crima însoţeşte practicarea funcţiei de conducere.

Astăzi când se spune că l-au otrăvit pe Navalnîi, a fost omorât în închisoare, Ana Politkovskaia a fost împuşcată în casa blocului, toţi disidenţii au fost lichidaţi, dar nu se făcea în piaţa publică şi în văzul lumii ca pedeapsă; spunea că o să cercetăm cine a făcut acest lucru. Cinismul a însoţit treburile astea şi în ziua de azi.

Deci suntem în faţa unui popor care a căpătat gene culturale şi istorice pe care nu le mai are niciun alt popor. De asta e unic. Două lucruri i-au marcat pe ruşi: faptul că au trăit în această supunere absolută şi faptul că au ales minciuna ca formă de funcţionare politică pe lume.

Jurnalistă: Crima şi minciuna, de unde putem vedea că minciuna nu este inofensivă atunci când ea intră în realitate, când nu e doar o simplă formă de a nega ceva sau de a spune o mică minciună, atunci când minciuna are corp politic.

Gabriel Liiceanu: Merită să vorbim separat de minciună pentru că ea a atins culmi ale spiritului uman.

Dar revenind puţin la faptul că ruşii trăiau în ascultare absolută şi pentru că ascultau orbeşte de ce spunea ţarul sau primul secretar Stalin sau aşa mai departe, mongolul la începuturi, aceşti ţari, aceşti conducători autoritari au avut o subtilitate enormă. Şi-au dat seama că nu poţi să ţii un popor într-o cruzime permanentă fără să-i oferi nimic. Şi atunci, începând cu Ivan cel Groaznic, culminând cu Petru, culminând cu Ecaterinele, au descoperit ceva nemaipomenit, ceva ce Custine formulează în felul următor: "Sclavul în genunchi visează să cucerească lumea". Propoziţia este stupefiantă. E sclav înăuntru. Dar ţarii, conducătorii, s-au prins că important e să-i scoată în afară, unde vor trăi ca terorişti, terorizând populaţiile cucerite aşa cum ei au fost terorizaţi. Şi atunci se naşte o compensaţie între oroarea trăită în interior şi cea pe care ei o practică ieşind peste graniţe. Şi atunci cucerirea a devenit un mod de viaţă compensatoriu. Cu cât erau mai chinuiţi înăuntru, cu atât erau mai feroci în clipa în care se revărsau peste graniţă.

Uitaţi-vă la războiul de lângă noi, care durează de doi ani sau nu ştiu cât. Uitaţi-vă la celebrele discuţii dintre ostaşii ruşi şi soţiile lor tinere. Acel băiat, soldat rus, care o întreabă pe soţie: "Mă laşi să violez?" "Da. Violează orice ucrainiancă." Deci, ce face? "Furaţi, jefuiţi, umpleţi-vă camionul cu jafuri". Deci ei se întorceau din aceste campanii de cucerire, de ieşiri peste graniţă, se recreau – era ca o compensaţie la tot ce trebuie să rămână – şi se întorceau fericiţi cu pradă de război.

Povestea cu graniţele. Deci, în 1914, deja Rusia, prin cuceriri succesive de-a lungul întregii istorii a ţarilor lor, ajunsese să ocupe o şeptime din glob. În textul cu ziua lui Putin, l-am rugat pe redactorul site-ului să pună videoclipul acela cu Putin, care îl întreabă pe un băieţel pe o scenă mare, care sunt graniţele Rusiei, cu cine ne învecinăm şi aşa mai departe. Băieţelul dresat dinainte răspunde "strâmtoarea Berring, americanii", şi Putin îl mângâie pe cap, îl sărută şi îi spune: "Nu, Rusia n-are graniţe."

Rusia n-are graniţe – vine din istoria ei! Este cea mai agresivă propoziţie pe care o poate rosti un şef de stat în lumea de azi. Deci eu pot să ocup, la limită, toată planeta dacă sunt în stare să o ocup şi dacă mă supăr. Deci asta înseamnă profilul, personalitatea de o originalitate monstruoasă a acestui popor.

Genele cultural-istorice s-au format în condiţii istorice extrem de vitrege.

Jurnalistă: Şi e cumplit să vezi cum interiorizează practic oamenii acest despotism absolut. Există un episod în aceste scrisori în care un boier trebuie să-şi vândă la un moment dat oamenii de pe moşie, pentru că nu mai are bani.

Şi oamenii vin la el şi spun: "Nu ne vindeţi, dăm noi bani. Ţine-ne în continuare", adică fii în continuare cumva despotul nostru, nu ne lăsa.

Gabriel Liiceanu: În clipa în care Ivan cel Groaznic, după ce omorâse tone de boieri în jurul lui, spune: "M-am supărat pe voi, plec". Au venit în cortgiu să-l implore să nu-i lase.

Şi Custine are propoziţii fabuloase. Despotismul rus, zice Custine undeva în cartea asta, nu numai că nesocoteşte ideile şi sentimentele, dar reface şi faptele, luptă împotriva evidenţei şi învinge întotdeauna. Căci evidenţa însăşi nu are apărător la ruşi, la fel ca şi justiţia atunci când stânjeneşte puterea.

Ruşii şi-au rescris de la Stalin, Lenin, istoria din 5-10 ani, dispărând din fotografii personajele care între timp fuseseră executate.

Custine pune în gura unui prinţ care povesteşte în secret, pentru că nu aveau curaj să vorbească în gura mare: "La noi, despotismul este mai puternic decât natura. Împăratul nu este doar reprezentantul lui Dumnezeu, ci şi puterea creatoare însăşi. O putere mai întinsă decât aceea a Dumnezeului nostru, căci Dumnezeu nu face decât viitorul, în timp ce împăratul reface trecutul, legea nu are niciun fel de efect retroactiv, pe când capriciul despotului da."

Deci, faptul că în clipa aia raportul dintre adevărat şi neadevărat, fapte şi fantasme se schimbă complet. Şi poate că una dintre cele mai formidabile formulări ale acestui trucaj permanent, a truca timpul, a truca istoria, l-a formulat un faimos eseist francez din Interbelic, Denis de Rougemont, care a scris o carte care a avut succes masiv, "Partea diavolului". Denis de Rougemont spune o propoziţie – pe mine mă fascinează propoziţiile care pot fi scoase, puse în ochii lumii, să le intre în creier – "ceea ce e cu adevărat diabolic este mai puţin să faci rău" – te îngrozeşti când auzi asta, ce poate fi mai groaznic decât să faci rău – "cât să-l botezi ca fiind binele atunci când îl faci". Deci el te omoară, Ivan cel Groaznic îi trăgea în ţeapă, îi punea pe rug, îi fierbea şi ei mureau spunând: "Doamne Dumnezeule, ai grijă de sănătatea ţarului nostru." Deci ei erau convinşi că răul pe care lui îl făcea era de fapt bine.

Şi spune mai departe Rougemont: "este pervertirea şi ruinarea pe dinăuntru a înseşi criteriilor adevărului, este procedeul prin care minciuna e instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului".

Revin la Putin, săptămânile trecute a fost şi doamna Şoşoacă invitată, era o întâlnire făcută într-o mare sală din Moscova, în care erau invitaţi străini care lucrau la Moscova sau prieteni ai Rusiei şi Putin le-a ţinut un discurs. Le spunea: "Vă mulţumesc că sunteţi aici, voi sunteţi prieteni ai acestei ţări care au meritul că să spună omenirii ce ţară minunată suntem, ce oameni minunaţi, ce lucruri minunate facem şi să vă folosiţi toate mijloacele pentru a spune despre Rusia ceea ce merită spus. Folosiţi-vă mai departe toate mijloacele pe care le aveţi" – şi ştiţi ce urmează? – "şi mijlocul suprem pe care îl aveţi este adevărul".

Asta înseamnă a pune minciuna într-un cuvânt al adevărului, deci suprema minciună este să spui că ruşii funcţionează cu adevărul.

Este o uzurpare practică a adevărului şi o instalare pe tronul adevărului: "Oameni de aici din sală care iubiţi Rusia, spuneţi, folosiţi-vă unealta supremă să spuneţi adevărul despre Rusia".

Deci el pronunţă cuvântul adevărul când minciuna este instrumentul fundamental. Atunci când purtătoarea de cuvânt al Ministerului de Externe, doamna Zaharova, le-a spus: "Trebuie să înţelegeţi, dragii mei, că acum adevărul nu mai e adevărul, e post-adevărul". Şi post-adevărul spunea foarte clar ce este acel lucru scos pe gură care serveşte interesele Rusiei.

Jurnalistă: Există o formulă celebră: orice e adevărat şi nimic nu este fals până la capăt ca descriind această nouă politică asupra adevărului a Rusiei. Ruşii trăiau acolo, au trăit acest autoritarism pe pielea lor, dar cum să ne explicăm fascinaţia pentru Rusia şi Putin în afara Rusiei, chiar şi astăzi după Holodomor, Katyn, Fântâna Albă, Bucea? Există o fascinaţie. Ieri eu am luat un taxi şi îmi explica taximetristul că Putin este singurul creştin care a mai rămas în Europa. Deci iată o nouă formă a minciunii, să-l pui pe Putin, un criminal absolut atroce, în locul unui creştin.

Gabriel Liiceanu: În primul rând fascinează puterea, spectacolul puterii. (...) Ţin minte că a fost şi la noi la un moment dat Putin. A fost întâmpinat în sala în care a vorbit cu multă simpatie, le impunea celor din sală şi tinerilor prin faptul că a venit un tip strong care ţine în mână lucrurile. Or, asta iarăşi vine din istoria lor. Au fost istorici ruşi, în secolul al XIX-lea, care au spus că autoritarismul este singura formă în care poate fi ţinut în mână un popor format din etnii extrem de variate şi că este atât de mare, atât de întins, atât de felurit ca obiceiuri, religii şi celelalte, că numai o mână de fier poate să-i ţină în mână şi că autoritarismul este singura formă politică care li se potriveşte. Poate-i aşa. Dacă ei vor să trăiască aşa, ok. Dacă există mereu un tip atât de autoritar să ţină în mână o masă atât de diversă e treaba lor. Dar faptul că o impun în clipa în care pun piciorul oriunde...

De câte ori americanii au pus piciorul undeva, au încercat să introducă democraţia. În Japonia le-a reuşit, pentru că e foarte greu ca un popor care a trăit în tradiţionalism autoritar cu împăraţi japonezi să-l pui să aleagă şi să fie liber deodată. Deci sunt două lucruri simple azi pe lume: pe de o parte americanii, de-a lungul istoriei lor, a preşedinţilor lor formidabili, când s-au dus să pună umărul la un dezastru şi şi-au trimis tinerii la moarte în primul şi în al doilea război mondial, în urma lor au introdus civilizaţie: fiţi democraţi; în Germania au impus confruntarea cu trecutul şi au vrut să fie siguri că acolo se instaurează democraţia.

În acelaşi timp, Stalin a vrut să fie sigur că în Europa de Est se instaurează autocraţia, deci asta este marea divergenţă a planetei.

Jurnalistă: Care astăzi e în prim-plan, pentru că astăzi lupta mare e între familia, partidul autocrat, pe care îi desparte orice, dar îi uneşte ura faţă de democraţia liberală.