Ai nostri tineri in Italia pleaca
E o oarecare dimineata prea calda. La coltul strazii, langa McDonald’s, autobuzul opreste cuminte, netradand drumul ce-l asteapta sub roti. Doar pe-o laterala mai stau decolorate cateva litere cu lipsuri (Ro ania Ita ia – 80 €). Pe trotuar se intinde un talcioc de bagaje, oameni si gura-casca. Soferul coboara si-i mai vesel decat toti la un loc. Scoate o hartie impaturita, scrisa de mana, si-ncepe sa strige, in ordine, o lista cu nume. Din puhoiul de bagaje pestrite se ridica fiecare, isi preda bagajele si-apoi se aseaza cat mai comod pe-un scaun, care va fi al lui in urmatoarele doua zile. Dupa o jumatate de ora, autobuzul cu doua etaje e plin de bagaje si cand spun plin, vreau sa spun tot nivelul intai. Plus o remorca. Deasupra, vreo 30 de pasageri. Toti romani. Nu italieni, ci romani. Frati, tati, matusi, surori, mame, iubite, verisori, sotii sau vecini. Unii cu facultate, altii doar cu putere de munca, toti dureros de tineri. Si-au terminat scurtul concediu si se intorc la munca. „It’s a living”, cum ar spune Bugs Bunny.
Un trai mai manos
Cei mai multi dintre ei fac drumul acesta de mai mult de 5 ani. Pentru ca in Romania „e jale”. Romanii astia stiu sa vorbeasca o italiana pe care n-au invatat-o la scoala. Romanii astia stiu sa vorbeasca despre dor, departare si bani. Romanii astia au in grija copiii, batranii, casele, santierele sau livezile italienilor. Le calca hainele, le gatesc, le fac cumparaturile, le ridica cladirile, le curata strazile, le cresc copiii si le plimba batranii. Isi termina studiile acolo si devin medici, avocati, angajati valorosi. E un trai mai manos ca-n Romania.
Si-n Romania... ehe, in Romania nu se mai inalta cladiri, nu. Nici strazile nu sunt curate, iar batranii se plimba singuri, dupa puterile lor, cu tramvaiele. In Romania nu mai exista livezi prea multe, burta pamantului sta nescrijelita in soarele verii. Romania-i neagra pe harta de furie si pamanturi necultivate. Pe muncitori nu-i mai cheama o soapta peste deal sa-si sape campul c-un fier stirb la margini si-un maner lucios, lucrat din batrani. Campurile noastre largi, cat vesnicia omului, se usuca sub noi. De nicaieri nu se revolta nimeni, nici din adancuri, nici de peste timp. Noi, cei ramasi, nici atat. Ramanem fara cei mai buni absolventi de facultati, ne pleaca oameni capabili sa schimbe lumea.
In Romania copiii cresc singuri. Au puterea sa-si aduca langa ei un King Kong, pasari roz, masini spatiale, dar pentru o mama si-un tata n-au destula imaginatie. N-au puterea sa rupa secretul unui asemenea sacrificiu. Din Romania se pleaca tot mai des, intorcandu-se doar bani si pachete cu cadouri. Si nu stiu care suntem mai saraci, noi cei ramasi sau ei cei plecati.
Romania ni se scurge printre degete
Autobuzul jeleste de greutate, dar se urneste si-o ia incet spre sosea. Oamenii stau insirati pe scaunele lor si privesc pe geam ori s-au culcat. Daca-i privesti pe fiecare pe rand, nu le mai poti ghici obscuritatea celor mai intime trairi umane. Nu le citesti tristetea, angoasa sau apasarea, nevoia de-a se plange. Nu par nici veseli, nici cu gandul dus, doar prinsi de-o resemnare continua. Ba chiar ii banuiesti ca sunt fericiti ca au un loc de munca unde sa se intoarca. Nu e nimic romantic, nimic artistic in realitatea asta. Nimic de pus pe panza sau de scris in carti. Suferinta asta, saracia, despartirile de familie si pamant n-au nimic inaltator, nici o urma de noblete.
Poate rugile batranilor, poate suflul oamenilor ramasi mai tin in viata Romania care ni se scurge printre degete. Poate noi, care ieri ne-am aruncat tocile in aer la absolvire, vom sti ce-i de facut. Poate noi ramanem sa urnim masinaria. Poate de maine vom face lucrurile altfel.
Dar azi, la o curba, dispare si autobuzul si remorca si tinerii noastri. In parcarea de la McDonald’s au ramas doar o bunica, o studenta si cativa gura-casca.
