Interviu cu un fost deportat în Bărăgan - Dl. Prof. Rafael Mirciov

Dl. Prof. Rafael Mirciov in apartamentul sau din Timisoara, 2 februarie, 2011.
Dl. Prof. Rafael Mirciov in apartamentul sau din Timisoara, 2 februarie, 2011. (Bogdan Florescu - Epoch Times Romania)

La data de 2 februarie 2011, Epoch Times Romania a reuşit să stea de vorbă cu unul dintre acei ‘tot mai puţini’ oameni care au simţit teroarea regimului comunist din România pe propria piele. Dl. Prof. Rafael Mirciov — un fost deportat din Bărăgan, născut pe data de 30 martie 1941 în Dudeştii Vechi, Timiş, de naţionalitate bulgară — a fost deportat împreună cu familia sa în seara de 18 iunie 1951, până în ianuarie 1956 pe o parcelă de pământ de lângă Feteşti care, o dată cu deportarea a primit numele de satul Valea Viilor.

Epoch Times România: Domnule Rafael Mirciov, spuneţi-ne câteva amănute despre cazul deportării dumneavoastră şi a familiei dumneavoastră. Cum era viaţa în Dudeştii Vechi înainte de aşa numita “igienizare a Banatului” şi ce s-a întâmplat mai exact în acea seară neagră de 18 iunie 1951.

Rafael Mirciov: Mai întâi vreau să spun că au trecut 60 de ani de la deportare şi, deşi au trecut cei 60 de ani, aceste evenimente sau fapte care mi-au influenţat destinul îmi sunt foarte vii în memorie. Nu pot fi uitate. Sunt evenimente grave, răscolitoare, care în memoria unui copil de zece ani - eu aveam atunci zece ani - s-au imprimat foarte puternic. Evenimentele au început să apară încă dinaintea deportării în Bărăgan, binenţeles din cauza războiului. Un eveniment grav s-a întâmplat atunci când bunicul meu, care era capul familiei, a fost închis la penitenciarul de pe strada Popa Şapcă. Apoi în ianuarie, în timp ce el se afla în închisoare, cu cinci luni înainte de deportare au venit vreo 30 de căruţe mobilizate de Sfatul Popular şi au luat tot ce se putea găsi în casa unui ţăran bogat, ei îl numeau “ţăran chiabur”. Eu n-aş zice nici bogat, ci un ţăran care muncea ca să aibă de toate. Au încărcat totul.

ETR: Ce s-a întâmplat mai apoi? A fost şi el deportat cu dumneavoastră dacă se afla în închisoare?

RM: În iunie a venit acasă, aşa... la începutul lui iunie. I-au dat drumul din puşcărie exact cu o săptămână înainte de a fi deportaţi. Noi n-aveam de unde să ştim ce evenimente ne aşteaptă. Dintr-o documentaţie care am făcut-o ulterior am înţeles că a existat o mare diversiune. În gara satului veniseră vreo 200 de vagoane. Apoi a început să bată toba că nimeni nu are voie să iasă afară din casă pentru că se fac manevre militare. Nu ştia nimeni din sat ce se întâmplă.

Aveam zece ani, ce mai pot să ţin eu minte decât că într-o noapte m-am trezit şi am auzit-o pe mama mea vorbind cu cineva, iar la poartă erau nişte oameni înarmaţi cu puşti care ne cereau actele şi dădeau ordin ca în două ore să ne pregătim pentru că vom merge la gară. Noi am mers pe jos. Toată lumea plângea. Vecinii erau speriaţi, ici colo se mai mişca câte o perdea.

ETR: Ştiaţi unde vă duceţi? Vi se ofereau explicaţii?

RM: Răspunsul era “Nu ştim!” Oamenii care însoţeau convoiul erau oameni cu şcoala puţina. După procesele verbale pe care le-au scris, unii erau chiar analfabeţi. Restul erau soldaţi din alte zone, ca să nu simpatizeze cu oamenii de aici. Nu cunoşteau pe nimeni. Era similar cu o acţiune de comando de acum - folosesc termenul ăsta pentru că asta a fost: o stare de teroare masivă. Oamenii din Dudeştii Vechi au fost pur şi simplu îngenunchiaţi, ascultau orbeşte ce li se ordona. Panică, derută, dezorientare, plânsete... Ne-au băgat în vagoane câte două-trei familii, iar în unele vagoane se statea împreuna cu vaca. După ce casele au rămas goale, colectivul a intrat şi a luat totul, ca o trupă de cotropire. S-au dus în fiecare grajd şi au luat. Un rând de case de pe o parte a străzii din Dudeştii Vechi a fost golit.

ETR: Care erau condiţiile din Bărăgan, odată ajunşi acolo? Cu ce v-au ajutat comuniştii ca să vă puteţi gospodări?

RM: Iniţial s-au gândit să ne deporteze în Insula Brăilei, ca să fie mai greu de plecat de acolo, dar exista riscul inundaţiilor, aşadar au decis să ne ducă în câmpia Bărăganului. Acolo, pe malul Borcei este o climă care nu te lasă în pace. Vara este o căldură cumplită; toamna plouă foarte mult, iar iarna un crivăţ ostil care te îngroapă. Terenul era pustiu, erau câţiva salcâmi acolo, pe care unii i-au tăiat ca să-şi facă nişte colibe şi să se ferească de soare, trebuiau să-şi ferească copiii. În luna iunie soarele este ucigător acolo. Alţii dormeau sub cerul liber. Ca să poată să supravieţuiască, au venit în vreo trei zile delegaţi ca să-i ia pe cei tineri la lucru la nişte ferme primitive din apropiere. Au plecat mai mulţi să lucreze.

Apoi ne-au adus lemne şi scânduri, iar oamenii au fost somaţi să-şi facă case pentru că venea iarna. Semnai şi îţi dădea materialul. Mai târziu au venit să ia oameni la muncă patriotică. Trebuiau construite instituţii în satele vecine ale locului. Şi pe cine să ia? I-au luat pe bătrâni, că tinerii erau plecaţi la lucru. Mai luau şi copii de şcoală, mai luau şi femeile rămase acasă ca să facă de mâncare. Dacă nu construiai, îţi tăia din drepturi.

Acestia care lucrau la ferme aveau o altă situaţie. Mâncarea era foarte slabă şi plata la fel, iar mâncarea se plătea. Erau situaţii în care munca nu acoperea valoarea mesei. Deci, în loc să-ţi dea doi lei rămâneai tu dator cu un leu. Vreau să spun doar că în aceşti ani în care am stat cu oamenii ăştia acolo nu ai putut să progresezi cu nimic. N-ai construit nimic, n-ai câştigat nimic şi fiecare şi-a pierdut 5 ani din viaţă în acest “lagăr deschis”, cum îl numea mama mea.

ETR: Odată întors înapoi acasă în 1956, aţi mai simţit ura Partidului Comunist? Aţi mai fost privat de unele drepturi?

RM: Faptul că eram deportaţi împreună cu privaţiunile de care eram înconjuraţi, făcea ca randamentul şcolar să nu fie foarte bun. Am vrut să merg la şcoală în Ceranvodă, nu s-a putut, aşadar a trebuit să mă înscriu la un curs seral la Feteşti. Am întrerupt cursul pentru că m-am întors în Banat. Din cază că aici nu exista curs seral a trebuit să urmez liceul la fără frecvenţă. Pregătirea mea a fost haotică şi acest fapt a fost prima mea frustrare. Apoi am făcut o şcoală tehnică de energie electrică şi puteam fi un muncitor de înaltă calificare. N-am fost mulţumit cu situaţia asta aşa că m-am înscris la liceul pedagogic din Arad. Am reuşit la acest liceu şi când s-au dat burse, m-am dus cu un prieten să vedem ce e cu bursa mi-au cerut să aduc o adeverinţă cu venitul părinţilor.

Comunismul este o flacără care pâlpâie, dar încă nu s-a stins. Nu s-a stins fiindca rădăcinile au fost adânci şi vlăstarele încă există. Sunt urmaşi destui ai celor care au fost adevăraţi comunişti. Aceste vlăstare se hrănesc nu ideologic, ci din averile pe care le-au parvenit.

N-am avut de unde să-i aduc, pentru că părinţii mei întorşi din Bărăgan nu erau angajaţi. Singura adeverinţă care mi-o dădeau de la şcoală era una pe care scria “fost chiabur”. M-am întors aşadar în Timişoara. Aceasta ar fi o a doua frustrare deoarece dacă aş fi avut o adeverinţă, altcumva m-aş fi dezvoltat. Cu diploma de electrician am ajuns să lucrez ca electrician la o fabrică de mănuşi, apoi ca şi actor la un teatru de păpuşi. În final, destinul s-a întors în aşa fel încât să ajung într-un final să termin Facultatea de Limba şi Literatura Română Pură din Bucureşti. Odată întors acasă ca şi profesor de limba română am avut probleme. Lumea mă cunoştea şi ştiau că eram fost deportat în Bărăgan, aşadar m-au reclamat la Partid că mergeam la biserică. Eu voiam să-mi fac cununie la biserică. O altă întâmplare este că fata primarului din Sânicolau Mare s-a nimerit în clasa mea şi, deoarece nu învăţa nimic, a rămas corigentă la română. Am trecut-o, dar la examenul de definitivat a venit un profesor inspector şi mi-a zis că “Am primit ordin să te pic.”

ETR: Aş dori să privim puţin problemele actuale ale foştilor deportaţi în Bărăgan împreună cu cele ale foştilor deţinuţi politici. Ştim că art. 5, alineatul 1, lit. a) din Legea 221/2009 a fost declarat neconstituţional, anulând practic toată esenţa acestei legi. Statul refuză să plătească despăgubiri morale şi materiale pentru nişte crime de care este total responsabil. Ce şanse vedeţi pentru ca acest articol să fie acceptat în viitor?

RM: Eu am fost pesimist de la început. Din acest motiv noi nici nu am făcut dosar ca să cerem drepturi. Numai după ce au trecut câteva luni bune am auzit că unii au primit anumite drepturi şi că procesele sunt din ce în ce mai multe. Am vorbit cu fratele meu şi am făcut şi noi un dosar. Eu am fost sceptic de la început, simţind că nici un guvern nu este foarte interesat să răsplătească într-un fel. Din păcate, scepticismul acesta a fost confirmat de ceea ce s-a întâmpla ulterior. Nici foştii deţinuţi politici n-au fost foarte optimişti. Ei nici nu au făcut dosare. Noi, deportaţii am făcut mai multe demersuri, mai multe dosare, dar ele sunt blocate acum. Cred că dacă se va câştiga un proces, se va amâna pentru alegerile următoare şi se va aştepta o intervenţie externă.

Noi am făcut dosar numai pentru bunici, deci din şapte dosare posibile am făcut doar unul... Este descurajant. Cu cât eşti mai bine informat, cu atât devi mai descurajat. Trebuia să fie invers, nu?

ETR: Cum vi se pare atitudinea presei vis-a-vis de acest subiect? Simţiţi că presa apără interesele voastre sau, din contră, ţine partea statului?

RM: Nu. Presa dă numai semnale scurte, informaţii, dar o poziţie puternică, una bine argumentată, o iniţiere a unei dezabateri eu n-am întâlnit. Oamenii sunt stimulaţi să gandească negativ la adresa celor care cer despăgubiri acum pe timp de criză. Este o poziţie foarte simplistă, dar este una controlată. Oamenii de la mine de la sat nu-i văd bine pe deportaţi; lor li se pare un abuz faptul că noi cerem despăgubiri sau că primim indemnizaţie. La nivel politic înalt atitudinea este aceeaşi, iar presa se spune că este liberă, dar eu am învăţat de la Camil Petrescu faptul că presa serveşte o cauză; dreptatea serveşte o cauză, şi uite că şi aici aşa se întâmplă. N-am întâlnit articole de presă care să fie de partea deportaţilor. Nici măcar nu sunt neutre, ci uşor tendenţioase. N-am văzut nici o iritare.

ETR: Probabil că această atitudine vine şi din faptul că la nivel de ţară, lumea nu este foarte informată, iar statul nu vrea să se cunoască acest episod din istoria bărăgăniştilor.

RM: Acest subiect este binenţeles unul tabu, este un tabu care se doreşte tinut. Eu sunt convins că dacă am întreba lumea de până în patruzeci de ani ce s-a întâmplat între 1951 şi 1956 la canalul Dunăre-Marea Neagră; n-o să ştie. Sau să ne spună zece personalităţi care au murit în penitenciarele de la Gherla sau de la Sighet; n-o să ştie. Masele cauta fapte senzaţionale. Desigur au mai apărut unele semnale despre aceste lucruri în presa românească, dar prea puţin şi prea de demult. Lumea uită foarte repede.

Să vă povestesc o întâmplare din satul unde am fost noi deportaţi, Valea Viilor. Acest sat se află între oraşul Feteşti şi satul cu acelaşi nume. Lângă această zonă mai există încă un sat pe nume Buliga. Când m-am întors acolo după mulţi ani, pe dealul pe care se găsea odată satul Valea Viilor nu mai rămăsese decât şcoala, aflată în ruină. La baza dealului am întâlnit vreo câţiva băieţi de liceu şi i-am întrebat “Ce mai faceţi?”, “De unde sunteţi?” şi “Voi ştiţi că aici a fost un sat de deportaţi?” Mi-au răspuns nedumeriţi “Ce fel de sat? Unde?”. “Păi uitaţi aici, lângă Buliga. Este aici în Buliga voastră şi un cimitir al deportaţilor.” Nu le-a spus nimeni. Acel episod este înmormântat în uitare totală.

Băsescu a prezentat în Parlament cartea “Istoria comunismului din România”, coordonată de profesorul Tismăneanu, iar când doamna Smaranda Vultur a prezentat situaţia deportaţilor, toate partidele în afară de PDL au fluierat. Nu ne putem aştepta la prea multe de la ei, deoarece ei sunt urmaşii. Din păcate trebuie să mai treacă puţin timp.

Epoch Times România: Fantoma comunismului încă mai bântuie şi astăzi prin România. Ca şi încheiere, cum aţi descrie în câteva cuvinte comunismul de la noi?

Rafael Mirciov: Comunismul este o flacără care pâlpâie, dar încă nu s-a stins. Nu s-a stins fiindca rădăcinile au fost adânci şi vlăstarele încă există. Sunt urmaşi destui ai celor care au fost adevăraţi comunişti. Aceste vlăstare se hrănesc nu ideologic, ci din averile pe care le-au parvenit.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii